Sfântul Vasile cel Mare

Asceticele

PREALABILĂ ÎNFĂŢIŞARE ASCETICĂ

1

Cele legiferate de împărat pentru supuşii lui sunt importante, dar de mai mare autoritate şi mai împărăteşti sunt cele poruncite pentru ostaşi. Aşadar cel care doreşte laudă înaltă şi mare, cel care doreşte să se afle permanent aproape de Hristos, cel care aude acel mare glas: "Dacă-mi slujeşte cineva să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo să fie şi slujitorul Meu", să ia aminte la acestea ca şi cum ar fi decretate porunci ostăşeşti. Unde este împăratul Hristos? Desigur, în cer. Acolo se cuvine să-ţi îndrepţi şi tu, ostaş, calea ta. Să uiţi de orice comoditate pământească. Nici un ostaş nu-şi construieşte casă, nu achiziţionează terenuri, nici nu se îndeletniceşte cu activităţi aducătoare de câştiguri (bani). "Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste". Ostaşul are hrană împărătească, nu trebuie să-şi procure sie-şi hrană, nici să se preocupe pentru aceasta. Casa îi este deschisă lui pretutindeni, la cetăţeni, din porunca împăratului. Nu trebuie să se preocupe pentru locuinţa lui, locuinţa se stabileşte în locuri publice, hrana (îi este) după trebuinţă şi băutura lui este apa; dar se îngăduie să doarmă atât cît a acordat natura; marşuri şi neodihniri sunt multe; (sunt necesare) rezistenţe la căldură şi la frig; se luptă împotriva vrăjmaşilor şi înfruntă primejdii până la capăt şi adesea s-ar putea întâmpla (chiar) moartea; însă moarte glorioasă şi onoruri şi daruri împărăteşti. Viaţa lui este obositoare în războaie şi minunată în timp ce pace. Bătrânul brav şi încununat ca unul care şi-a cheltuit viaţa în fapte vrednice, ca să primească autoritate, să fie numit prieten al împăratului, să stea în apropierea lui, să se bucure de bună primire, să fie cinstit de mâna împăratului, să fie primul între supuşi şi să mijlocească (la împărat) pentru prietenii (lui) din afară, pentru care ar dori.

II

Înainte, aşadar, ostaş al lui Hristos, luând exemple mici din faptele, omeneşti, reflectează la bunurile veşnice. Să ai în faţa ta singură viaţa, fără casă, fără cetate şi fără proprietăţi. Să fii liber, dezlegat de toate grijile lumeşti, să nu te înlănţuie dorinţa de femeie, nici grija de copil, pentru că aceasta este cu neputinţă în campania dumnezeiască. Căci "armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu". Să nu te biruie natura trupului, nici să nu te înăbuşe fără să vrei; să nu te faci prizonier în loc de liber. Să nu cauţi să laşi copii pe pământ, ci să-i înalţi la cer; să nu te uneşti în căsătorie trupească, ci să doreşti legături duhovniceşti; să te îngrijeşti de suflete şi să-i instruieşti pe copii duhovniceşte, să imiţi pe Mirele ceresc; să suprimi răzvrătirile vrăjmaşilor nevăzuţi; să porţi război împotriva domniilor şi stăpânirilor, alungându-le pe acestea mai întâi din sufletul tău, aşa încât nimeni să nu aibă loc înlăuntrul tău; şi apoi de aceia care s-au refugiat în tine şi te socotesc căpetenie şi întâi luptător şi care sunt apăraţi prin cuvântul tău. Să zdrobeşti gândurile care sunt împotriva credinţei lui Hristos; să lupţi prin cuvântul pietăţii împotriva gândului nepios şi rău. Căci zice Scriptura: "Noi surpăm gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu". Şi, mai ales, să ai încredere în puterea marelui împărat, Care îngrozeşte şi alungă pe vrăjmaşi numai fiindcă îşi arată prezenţa; iar dacă (Acesta) ar dori ca prin primejdii chiar să te arăţi bun (curajos) şi ar dori ca armata Lui să se înfrunte cu armata vrăjmaşului, acolo tu prin pregătire să fii gata (neînvins) pentru orice suferinţă şi cu sufletul neclintit către primejdie şi să te deplasezi de bună voie dintr-un loc în altul şi din mare în mare. Căci "când vă vor urmări - zice (Domnul) - să fugiţi din cetate în cetate". Şi când ar fi nevoie să fii chemat la tribunal şi să stai înaintea celor mari şi să înduri atacurile poporului şi să vezi privirea îngrozitoare a poporului şi să auzi glasul aspru al lui şi să înduri aspectul îngrozitor al instrumentelor de tortură şi să fii încercat cu chinuri şi să lupţi până la moarte, în faţa tuturor acestora să nu devii neascultător, ci să ai înaintea ochilor pe Hristos, Care S-a făcut toate pentru tine, cunoscând că şi tu eşti dator să te faci toate pentru Hristos, şi vei învinge în toate; pentru că urmezi Împăratului cel biruitor, Care vrea să te faci părtaş al victoriei Lui. Căci chiar murind, fiind mic, vei învinge desăvârşit, păzind până la sfârşit adevărul intact şi având neclintit curajul pentru adevăr.

III

Şi de la moarte vei merge spre viaţa veşnică, iar de la necinstirea de la oameni spre mărirea de la Dumnezeu şi de la supărările şi pedepsele din lume spre odihna veşnică împreună cu îngerii. Pământul nu te-a primit ca pe un cetăţean, dar cerul te va primi; lumea te-a alungat, dar îngerii te vor purta ca să te înfăţişeze lui Hristos ; şi El te va numi prieten şi vei auzi acea foarte dorită laudă: "Bine, slugă bună şi credincioasă", ostaş viteaz şi imitator al Stăpânului, următor al Împăratului, Eu te voi răsplăti cu darurile Mele; Eu voi asculta cuvintele tale, fiindcă, şi tu ai ascultat pe ale Mele; vei cere mântuirea fraţilor cei osteniţi, şi pentru tovarăşii credinţei tale şi pentru adepţii dragostei tale sfinte vei primi de la Împărat împărtăşirea la bunurile tale; vei dănţui dansurile veşnice şi vei purta coroana împreună cu îngerii, conducând creaţia sub Împărat şi trăind veşnic fericit cu ceata celor fericiţi. Dar dacă totuşi ar dori să te lase încă (mai multă vreme) în lume, după luptele tale, ca să lupţi în mai multe şi mai variate lupte şi să salvezi pe mulţi de războaiele văzute şi nevăzute, va fi mai mare slava ta şi pe pământ, şi vei fi cinstit între prieteni, care te vor socoti protector şi ajutător şi bun ambasador (al lor). Aceştia te vor hrăni ca pe un ostaş viteaz; aceştia te vor cinsti ca pe un viteaz excepţional; aceştia îţi vor întinde mâna şi te vor primi cu bucurie, asemănător celor care au primit pe un înger al lui Dumnezeu, după cum spune Pavel, ca pe Hristos Iisus. Acestea şi cele asemenea formează exemplele campaniei divine.

Dar cuvântul (nostru) nu se referă numai la bărbaţi. Pentru că şi femeile slujesc ca ostaşe pe lângă Hristos, fiind primite în armată pentru bărbăţia sufletească, şi nu pentru slăbiciunea neprobată a trupului. Iar multe femei au excelat cu nimic mai puţin decât bărbaţii. Sunt unele care s-au dovedit chiar mai mult decât bărbaţii. Dintre acestea sunt cele care formează ceata fecioarelor. Dintre acestea sunt cele care strălucesc prin luptele propovăduirii şi prin victoriile mărturisirii. Chiar Domnului însuşi I-au urmat în timpul cît a fost în lume, nu numai bărbaţi ci şi femei, iar slujirea Mântuitorului s-a îndeplinit şi prin unii şi prin alţii. Pentru cea asemenea şi astfel pentru străluciţii supuşi din armata cea după Hristos, să dorească această (armată) şi părinţii copiilor şi mamele fetelor (de astăzi). Să ofere pe copiii lor bucurându-se in nădejdea celor veşnice, de care se vor împărtăşi şi ei şi copiii, dorind să fie pe lângă Hristos protectori şi vrednici ambasadori. Să nu ne descurajăm pentru copii şi nici să nu ne temem dacă vor suferi, ci să ne bucurăm că vor fi glorificaţi. Să restituim Domnului cele date de El, pentru a ne face părtaşi ai succesului copiilor, oferindu-le şi restituindu-ne şi pe noi o dată cu ei. Pentru aceştia, deci, care au arătat atâta dorinţă, şi au luptat atât de mult va putea cineva să spună ca şi psalmistul: "Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul", şi, ca Moise, se va ruga pentru aceştia: "binecuvintează, Doamne, lucrurile lor, loveşte mândria celor ce se ridică împotriva lor". Fiţi curajoşi cum aţi fost născuţi, mergeţi cu curaj pe drumul (ce duce) spre coroanele veşnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine mărirea în veci. Amin.

CUVÎNT ASCETIC
şi sfătuire pentru renunţarea la viaţa (lumească)
şi pentru desăvârşirea duhovnicească

I

"Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni, pe voi", zice glasul dumnezeiesc, fie că se înţelege odihna de aici, fie cea de dincolo (viitoare). Într-adevăr, aceasta în afara faptului că ne invită şi ne îndeamnă să îndepărtăm povara bogăţiei, împărţind-o celor care au nevoie, ne îndeamnă să îmbrăţişăm viaţa purtătoare de cruce a monahilor, după ce mai înainte am tăiat din rădăcină mulţimea păcatelor, pe care le facem din cauza bogăţiei, prin binefacere şi prin mărturisire. Aşadar, cel care a preferat supunerea lui Hristos şi se grăbeşte către viaţa în sărăcie şi fără plăceri este cu adevărat vrednic de admiraţie şi vrednic de fericire. Dar vă rog să nu facă (cineva) aceasta fără să reflecteze, nici să nu încerce pentru sine viaţa uşoară şi mântuirea fără luptă; ci mai degrabă să se exerseze mai înainte, aşa încât să câştige răbdarea şi în suferinţele trupeşti şi în cele sufleteşti, ca să nu se angajeze în lupte neprevăzute şi să nu se întoarcă ruşinat şi luat în râs la viaţa de la care se îndepărtase, fiindcă nu va putea să se împotrivească încercărilor ce vor veni împotriva lui şi se va întoarce la viaţă cu sufletul condamnat, iar pe mulţi îi va scandaliza, provocând tuturor bănuieli că modul de a lucra în Hristos este cu neputinţă. Iar toţi câţi citiţi Evangheliile să ştiţi cît de primejdios este acest (lucru), pentru că, privitor la acestea, spune glasul dumnezeiesc: "mai bine i-ar fi lui să-şi atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare decât să smintească pe unul dintre aceştia mai mici".

Căci nu va fi vinovat de judecată numai pentru dezertare, ci şi pentru pierderea acelora care s-au revoltat din cauza lui, şi chiar dacă ar lăsa impresia că se convinge pe sine cu argumente absurde că, trăind în lume, înduplecă pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere, aceasta lui nu-i este cu putinţă; pentru că acela care nu poate să se împotrivească maşinaţiilor vrăjmaşului în viaţa care nu este asaltată uşor de păcat pentru motivul că este stăruitor, cum va putea face ceva virtuos în viaţă cel care este expus la multe păcate şi este stăpânit de vrăjmaş? Chiar dacă cineva ar avea impresia că îşi îndreaptă viaţa proprie, nu va scăpa de acuzaţia de a fi părăsit pe Hristos, aşa cum sunt prezentaţi şi ucenicii în Evanghelie, despre care dumnezeiescul evanghelist scrie: "mulţi dintre ucenici s-au retras şi nu mai umblau cu El", spunând: "Este greu cuvântul Lui, cine poate să-l asculte?". Căci pentru aceasta şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a împărţit viaţa oamenilor în două, adică în viaţa căsătoriei şi a fecioriei, aşa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-şi ia în căsătorie femeie, cunoscând că i se va cere cuvânt (făgăduinţă) pentru cumpătare, sfinţenie şi asemănare cu sfinţii care aveau soţie şi au crescut copii. Asemenea a fost în Vechiul Testament. Avraam, care şi-a atras glorie prin preferinţa de a aduce jertfă lui Dumnezeu, fără compasiune, pe unicul său fiu şi avea deschise şi porţile locuinţei lui, fiind pregătit pentru primirea celor care urmau să-1 vizite. Căci n-a auzit: "Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor". Şi mai mari decât acestea a dovedit Iov şi mulţi alţii, ca David şi Samuel. Iar în Noul Testament asemenea au fost Petru şi toţi apostolii. Căci tot omul va cere roadele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi se va judeca cu pedeapsa (corespunzătoare) pentru înfrângerea acestor porunci şi a tuturor celorlalte. Precum şi Domnul arată în Evanghelii spunând: "Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine", şi: "ce1 care nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi pe femeie şi pe copii şi chiar viaţa sa însăşi, nu poate să fie ucenicul Meu".

II

Socoteşti oare că Evangheliile se referă şi la coi căsătoriţi? Iată, ţi s-a înfăţişat clar că ascultarea de Evanghelie se va cere de la toţi oamenii, şi de la monahi şi de la cei căsătoriţi. Căci este de ajuns pentru cel căsătorit scuza cumpătării şi a dorinţei către femeie (soţie) şi chiar a îndatoririi conjugale, şi toate celelalte porunci legiferate de asemenea pentru toţi nu sunt fără primejdie pentru cei care le înfrâng. Căci şi Hristos, binevestind poruncile Tatălui, le-a spus pentru toţi cei care trăiesc în lume; iar câteodată, când se întâmpla să fie întrebat în mod special de ucenicii Lui, îi asigura spunând: "cele ce vă spun vouă le spun pentru toţi". Aşadar, tu care ai preferat căsătoria să nu insişti ca şi cum ai avea dreptul să îmbrăţişezi viaţa lumii. Căci pentru dobândirea mântuirii este nevoie de mai multe osteneli şi de pază după ce ai preferat să trăieşti în mijlocul curselor şi al tăriei puterilor răzvrătite şi ai în jurul tău excitările păcatelor şi trezeşti toate simţurile tale ziua şi noaptea către dorinţa lor. Să cunoşti, aşadar, că nu vei evita lupta împotriva celui răzvrătit, nici nu-l vei învinge fără să-ţi asumi multe osteneli pentru observarea poruncilor evanghelice. Căci cum vei putea să refuzi lupta împotriva vrăjmaşului în timp ce trăieşti în tranşeul luptei? Dar acesta este tot pământul, unde vrăjmaşul, cum învăţăm din cartea lui Iov, dă târcoale şi se plimbă, ca un câine turbat, căutând pe cine să apuce. Aşadar, dacă vei refuza lupta împotriva rivalului, să treci în altă lume, unde nu există aceasta; acolo vei putea şi să refuzi lupta împotriva lui şi să observi poruncile evanghelice fără primejdii şi în odihnă. Iar dacă aceasta este cu neputinţă, grăbeşte să lupţi împotriva lui, învăţând tehnica luptei din Scripturi; iar aceasta, ca să nu fii învins de el din necunoaştere şi să fii dat astfel focului veşnic. Şi acestea s-au spus totuşi din nebăgare de seamă pentru cei căsătoriţi care, fără risc, neglijează păzirea poruncilor lui Hristos. Tu însă, cel iubitor al legilor cereşti ale vieţii şi practicant al felului de viaţă îngerească, tu care doreşti să fii în armată împreună cu sfinţii ucenici ai lui Hristos, şi te fortifici pe tine, ca să suporţi suferinţele şi să intri în adunarea monahilor cu toată hotărârea. La începutul renunţării tale la lume să fii curajos, aşa încât să te îndepărtezi de simpatia vie a rudelor tale după trup şi cu înţelepciune tare să schimbi cele muritoare cu cele nemuritoare. Iar când te vei despărţi de lucrurile care îţi aparţin, să fii ferm şi sigur că le faci să ajungă în ceruri, ascunzându-le în sânurile săracilor, dar găsindu-le la Dumnezeu cu mult sporite. Să nu te laşi cuprins de întristare că te desparţi de prieteni şi cunoscuţi, fiindcă te vei uni cu Hristos, Care a fost răstignit pentru tine. Căci cine ar putea fi socotit mai prietenos pentru noi decât El? Iar dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei învinge pe vrăjmaşul tău după primul pumn, să nu te arunci pe tine ca pe unul dintre vasele fără de preţ. Pentru că deja prin renunţarea la lucrurile pământeşti i-ai asigurat loc de cinste în apropierea lui Hristos. Cercetează aşadar cu multă grijă şi prudenţă ca să găseşti pe un bărbat care să fie un îndrumător sigur pentru viaţa ta, cu experienţă în buna îndrumare a celor ce se îndreaptă spre Dumnezeu, plin de virtuţi, un bărbat a cărui dragoste de Dumnezeu să fie dovedită de înseşi faptele lui şi care să cunoască dumnezeieştile Scripturi, să fie sârguincios, neiubitor de arginţi, neafacerist, paşnic, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, neranchiunos, capabil să edifice pe cei care i se ataşează, nevanitos, nemândru, nedoritor de flatare, neschimbător, neiubind nimic mai mult decât pe Dumnezeu; şi dacă vei găsi pe unul asemenea, să i te încredinţezi lui, după ce vei abandona şi vei lepăda voinţa ta, ca să fii găsit ca vas curat şi să păstrezi astfel bunurile care au fost aşezate înlăuntrul tău, spre lauda şl mărirea ta. Căci dacă vei păstra ceva din vechile tale patimi, vei transforma in oţet bunurile ce fuseseră stabilite în tine şi astfel vei fi aruncat afară, ca unul dintre vasele fără de folos.

III

Urmează a doua luptă împotriva rivalului mântuirii noastre. Învăţămintele pe care le luăm de la dascălii noştri buni sunt bune; de la cei răi, dimpotrivă, sunt rele. Aşadar, când vrăjmaşul nostru rău nu va putea să ne convingă să rămânem în amestecul şi pierzarea lumii, se forţează să ne convingă să nu ne încredinţăm pe noi înşine vieţii celei sigure (monahice) sau bărbatului care ar urmări şi ar îndrepta toate păcatele noastre, ci altuia, anume unuia care laudă şi justifică propriile lui patimi, sub masca pogorământului faţă de cei care trăiesc împreună, ca să ne întoarcă la vechile legături ale păcatului. Iar dacă te vei încredinţa unui bărbat cu multe virtuţi, vei deveni moştenitorul bunătăţilor lui şi vei fi foarte fericit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Iar dacă, fiind întristat trupul tău, vei căuta dascăl care este îngăduitor faţă de patimile tale sau, mai mult, care împărtăşeşte căderea ta, în zadar ai întreprins lupta tăgăduirii, fiindcă te-ai încredinţat unei vieţi pline de patimi, încredinţându-te unui îndrumător orb şi înaintând spre groapă, "Căci, dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă", şi "este destul ucenicului să fie ca învăţătorul său". Aceste cuvinte sunt ale lui Dumnezeu şi ele nu vor înşela. Se cuvine să trăieşti potrivit legii atletice; altfel nu vei fi încoronat pentru că, precum a spus Apostolul: "iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a jucat după legile jocului".

IV

Aşadar, dacă vei găsi cu ajutorul lui Dumnezeu (şi vei găsi, în orice caz, dacă vei căuta), un învăţător de fapte bune, să fii cu băgare de seamă să nu faci ceva împotriva părerii lui. Pentru că orice faptă ce se face pe ascuns de el este furt şi ierosilic, care conduce la moarte şi nu foloseşte, chiar dacă i s-ar părea că este (faptă) bună. Pentru că, dacă este bună, pentru care motiv se face pe ascuns şi nu în mod vizibil? Întreabă-ţi gândul, care încearcă stăruitor să te fure, prin cele care se par drepte, căci prin cele aşa-zise bune rău înţelese, te pregăteşte pentru fapte josnice. Să nu modifici cântecele magice ale color care prezintă animale sălbatice, fiind neîndemânatic la acompaniere, ca nu cumva să exciţi pe şarpe, căci, fiind învăluit de ei şi nefiind în stare să te împotriveşti, vei fi înghiţit de ei fără scuză. Să nu te bizui pe originea nobilă şi să nu urmăreşti cinstea, fiindcă "omu1 firesc nu primeşte cele ale Duhului". Să nu încerci să falsifici ceva din ceea ce din obişnuinţă sunt socotite veritabile, dar nici să nu rabzi cu uşurinţa ta pe cei care se luptă şi să te încarci tu cu sarcina păcatelor; să eviţi, adică, folosirea unui pat moale, îmbrăcăminte sau încălţăminte sau ceva de alt fel sau varietate de hrană sau masă care se întinde într-un mod nepotrivit cu timpul renunţării tale sau o atitudine indecentă sau o poziţie de şedere indecentă sau o muncă manuală mai uşoară şi mai curată. Toate acestea nu numai când le-ai avea, ci şi când le-ai dori, nu vor avea bună reuşită. Căci dacă nu vei înţelege că sunt maşinaţii diavoleşti şi nu le vei îndepărta îndată din inima ta, ele pregătesc căderea ta din viaţa în Hristos. Dar aşezându-ţi înlăuntrul tău că eşti mai necinstit şi mai păcătos decât toţi oamenii, străin şi vagabond şi primit din milă de către cei care au renunţat (la lume) înaintea ta, grăbeşte-te să fii ultimul dintre toţi şi slujitor tuturor. Căci acestea îţi vor aduce cinste şi glorie adevărată, nu acelea. Să ai urechile deschise spre ascultare şi mâinile pregătite spre împlinirea celor pe care le auzi. Să ai gura tăcută şi inima atentă (la ce se petrece în jur). Să nu participi la glume, dar să fii prudent şi înţelept pentru ascultările salvatoare ale Dumnezeieştilor Scripturi. Ascultarea poveştilor lumeşti să fie pentru tine ca o gustare amară, iar povestirile bărbaţilor sfinţi, ca un fagure cu miere. Grăbeşte-te să imiţi pe aceia care s-au exercitat înainte de tine în cele morale şi să nu aştepţi ca fiecare să înveţe. Să lupţi să ajungi la virtuţi mai mari şi să nu fii indiferent pentru cele mai mici. Să nu dispreţuieşti nici o greşeală, chiar dacă o faptă este atât de mică încât n-ar provoca scandal, ci îngrijeşte-te cu grabă s-o redresezi prin pocăinţă, chiar dacă mulţi săvârşesc încă multe greşeli, mici şi mari, şi rămân nepocăiţi. Să nu te faci judecătorul greşelilor altora, pentru că au judecător drept Care va da fiecăruia după faptele lui. Tu poartă-ţi sarcina ta şi uşureaz-o, atât cît poţi. Căci cel care adaugă greutate la sarcina lui, el însuşi o va purta. Pocăinţa este mântuirea, prostia este moartea pocăinţei.

V

Ascunde-te de oamenii uşuratici, dar lui Dumnezeu să te arăţi cît nai des. Să renunţi la orice apariţie în public, atât cît depinde de tine, evitând deşertările inimii tale. Căci ai ieşit din mănăstire? Ai renunţat atunci la cumpătare. Te-ai întors în lume? Te-ai întâlnit cu femeia prostituată. Aceasta după ce-ţi va încânta urechile cu vorbe provocatoare, ochii cu frumuseţea feţei ei, gustul cu mâncăruri apetisante, te va atrage la ea, ca (prins) în cârligul undiţei, apoi după ce te va implica cu membrele corpului tău şi te va strânge în braţele ei, tăria dorinţei tale pentru cumpătare se moleşeşte, şi astfel te face vicios, după ce te atrage pe nesimţite la ea de la viaţa de virtute. Iar dacă vei putea vreodată, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scapi din plasa ei, te vei întoarce la mănăstire (chilie), dar nu acelaşi, ci ca un neputincios şi bolnav, fără zel pentru vreo faptă de virtute, şi vei redobândi vechea ta obişnuinţă după multă vreme. Pentru că dorinţa şi a unuia şi a celuilalt mod de viaţă te va turbura cu gândurile, dar cu multă osteneală vei reuşi să dai sufletului tău victoria (cântecele victoriei). Iar dacă s-ar întâmpla ca pentru vreo împrejurare să te găseşti departe de mănăstire (chilie), să te încingi cu platoşa temerii de Dumnezeu, să iei în mâinile tale dragostea lui Hristos şi să distrugi cu cumpătare desăvârşită dorinţele plăcerilor; şi când vei termina lucrul, să pleci îndată, fără pierdere de timp, şi cu aripi iuţi, ca porumbelul nevinovat, să te întorci din lume la arca de unde ai fost trimis, purtând în gură milostivirile lui Hristos; astfel vei convinge gândurile tale interioare că nu este eu putinţă să fie găsită în oricare alt loc odihna mântuitoare. Fiind tânăr, fie cu trupul fie cu înţelepciunea, fugi de trecerea timpului în convorbiri cu cei de aceeaşi vârstă şi fugi de aceştia ca de foc. Pentru că vrăjmaşul pe mulţi i-a ars prin aceştia şi i-a dat focului veşnic şi cu aşa-zisa iubire duhovnicească i-a aruncat în prăpastia îngrozitoare a Statului celor cinci cetăţi. Şi pe cei salvaţi din mare şi din valuri şi din furtuni, când se găseau fără grijă în porturi, i-a afundat împreună cu corabia şi încărcătura ei. În timpul mesei să stai departe de cel tânăr. Când vei fi trimis să te culci, hainele tale să nu fie aproape de ale lui, ci mai degrabă să primeşti la mijloc un bătrân. Iar când vorbeşte cu tine sau cântă psalmi înaintea ta, să-i răspunzi cu ochii în jos, ca nu cumva cu privirea fixată în faţă să primeşti de la vrăjmaş, care seamănă în urmă, sămânţa dorinţei şi să produci roadele seducţiei şi pierzaniei. În casă sau în locul în care nimeni nu vede lucrurile tale să nu fii găsit împreună cu el, sub pretextul studierii cuvintelor dumnezeieşti sau a vreunei alte mari nevoi. Pentru că nimic nu este mai necesar ca sufletul, pentru care a murit Hristos. Să nu te încrezi în gândul fals care îţi vâră în minte că nu există scandal, ci din marea experienţă a celor care au căzut şi care, înfăţişându-ţi acestea în mod clar, te încredinţează că însuşi gândul este scandal.

VI

Crede în cuvintele mele, care au fost produse de inimă frăţească. Recurgeţi la bătrâni greu de abordat, care întăresc pe tineri pentru fapte virtuoase cu cuvinte pilduitoare şi nu vatămă deloc prin compararea lor. "Cu toată grija păzeşte-ţi inima". Căci, aşa cum omul este urmărit continuu de către hoţi, noaptea şi ziua, dar este răpit inopinat, fără să ştii tu, fii atent ca nu cumva astfel vrăjmaşul să te înşele cu păcatul lui originar şi să te arunce îndată din paradisul desfătării. Pentru că acela care a antrenat şi a lipsit pe Adam de viaţă prin furtul hranei, care a încercat să ispitească şi pe Iisus, nu se va ruşina cu atât mai mult să te încoroneze şi pe tine cu prima cauză a relelor (adică lăcomia), ştiind că aceasta este otravă puternică. Pentru că patima lăcomiei nu-şi arată puterea ei de la natură în abundenţa alimentelor, ci în dorinţa şi gustarea lor câte puţin. Căci dacă dorinţa gustării câte puţin va reuşi să te arunce în patima lăcomiei, te va da morţii fără dificultate. Căci aşa cum apa de la natură este prevăzută cu multe canale (ramuri) şi pregăteşte locul să fie rodnic în jurul acestor canale, la fel şi patima lăcomiei, dacă îşi are izvorul în inima ta, adapă toate simţurile tale şi, după ce va dezvolta înlăuntrul tău o pădure a răutăţii, va face sufletul tău locuinţă a fiarelor sălbatice. Căci eu ştiu pe mulţi care au fost stăpâniţi de patimi şi şi-au restabilit sănătatea, dar dintre toi nu cunosc pe nici unul mâncăcios sau gurmand, ci fie că au abandonat viaţa cumpătată şi s-au pervertit cu lumea, fie că se străduiesc să se ascundă printre cei cu cumpătare şi din cauza voluptăţii sunt antrenaţi cu diavolul. Căci aceştia sunt mincinoşii, cei care se jură mult, sperjurii, răzvrătiţii, răzbunătorii, ţipătorii, josnicii (cei nedemni de a fi liberi), desfrânaţii, cei care totdeauna se plâng, cei care permanent interoghează, cei care se complac la întuneric şi care lucrează cu voinţa lor împotriva oricărui mod virtuos de viaţă. Căci, ca să acopere patima lăcomiei, cad într-un roi de răutăţi care, în aparentă, sunt între cei salvaţi, dar prin fapte (sunt) între cei condamnaţi.

VII

Lăcomia a dat pe Adam morţii şi a adus în lume distrugerea din plăcerea pântecelui. Noe a fost batjocorit, Ham a primit blestem, Esau a pierdut dreptul de întâi născut şi a ajuns ginerele hananeilor, Lot ia ca femei pe fiicele lui şi se face ginerele său şi socrul său, devine adică tatăl bărbat, şi bunicul tată, dispreţuind astfel din ambele laturi legile naturii. Lăcomia a făcut şi pe Israil închinător la idoli şi l-a făcut să le cadă trupurile în pustie. Aceasta pe acela dintre profeţi care a fost trimis de Dumnezeu ca să mustre pe un rege ticăloşit, l-a făcut pradă fiarei sălbatice, şi acesta, pe care regele Ieroboam cu toată puterea lui împărătească nu a putut să-l pedepsească, fiind prins cu momeala pântecelui, şi-a găsit o moarte nefericită. Dimpotrivă, Daniil, bărbat cu (multe) dorinţe, fiindcă şi-a stăpânit pântecele a cucerit regatul haldeilor, a răsturnat idolii şi a dărâmat şarpele, a îmblânzit leii, a prezis întruparea lui Dumnezeu şi a tălmăcit Sfintele Taine. Cei trei sfinţi tineri, fiindcă s-au arătat superiori plăcerii pântecelui, au dispreţuit mânia împărătească şi au îndrăznit să coboare cu curaj în acel îngrozitor cuptor arzând, pe care a avut tăria să-l aprindă împăratul Nabucodonosor. Ei au dovedit că icoana de aur, care era zeificată, era lipsită de putere, dar aceea care a fost pregătită cu mult timp înainte de satana, ca să dispreţuiască slava lui Dumnezeu, a fost luată ca pradă şi a fost oferită stăpânului lor. Au făcut pe acest rege foarte nepios şi toată tabăra, (care era) împotriva lui Dumnezeu, să laude pe Dumnezeu împreună cu toată zidirea. Şi, ca să spun toate pe scurt, dacă vei stăpâni pântecele, vei locui paradisul, iar de nu-l vei stăpâni, vei deveni pradă morţii.

VIII

Fă-te tezaur credincios al virtuţilor şi vei avea drept cheie glasul părintelui tău duhovnicesc. Aceasta să-i deschidă gura pentru împărtăşirea pâinii şi aceasta să i-o închidă. Să nu primeşti ca sfătuitor pe şarpe, pentru că, în loc să-i dea sfat bun, vrea să te ridice ca pradă. Fereşte-te de păcatul mâncării pe ascuns, chiar dacă ar fi vorba de o simplă gustare. Căci, dacă va putea să te devieze spre un lucru mic, te va arunca în luptă şi te face prizonier. Să nu deschizi urechile tale la oricine vorbeşte şi să nu răspunzi oricărui vorbitor în discuţiile ce nu au nici o legătură cu scopul ascezei. Ascultă învăţăturile bune şi întreţine inima ta cu studierea acestora. Fereşte urechile tale de povestiri lumeşti, ca nu cumva să întinezi sufletul tău stropindu-l cu noroi. Să nu te interesezi să urmăreşti discuţiile altora, nici să nu te amesteci în convorbirile lor, ca să nu fii luat în râs şi tu, iar pe aceştia să-i faci clevetitori. Să nu fii curios şi să nu vrei să vezi toate, ca să nu introduci otrava patimilor în gândirea ta. Să priveşti ceea ce este folositor, să asculţi ceea ce este folositor, să vorbeşti ceea ce este folositor, să răspunzi ceea ce este folositor. Să nu te grăbeşti să te aşezi când de faţă este unul mai mare decât tine. Chiar dacă ai fi invitat, să nu te aşezi aproape de el, ci să priveşti în jurul tău ici şi colo, grăbindu-te să găseşti un loc mai jos, ca să te cinstească Dumnezeu pentru umilinţa ta. Fiind întrebat, să răspunzi cu voce puţină şi smerită, dacă nu eşti întrebat, să stai liniştit. Dacă este întrebat altul, strânge-ţi gura ca nu cumva din graba inimii limba să-şi ia libertatea (să vorbească) şi, deviind, să rănească pe vreunul dintre cei care execută asceza cu toată stricteţea şi să devii în acest fel delicvent. Iar când te vei aşeza, să nu încrucişezi picioarele, pentru că aceasta este dovadă de inadvertenţă şi de inimă nestatornică. Iar când vorbeşti cu unul mai mic decât tine sau când eşti întrebat ceva de acesta, să nu răspunzi cu lipsă de zel, ca unul ce dispreţuieşte pe fratele său şi defăimează astfel pe Dumnezeu. Căci "cel ce îşi bate joc de sărac defăimează pe Ziditorul său" spun Pildele. Cuvântul (ziditor al) rugăciunii să preceadă toate cuvintele tale, confirmând astfel dragostea ta faţă de aproapele. Cuvânt asemănător să spui şi la mijlocul şi la sfârşitul conversaţiei tale, cu faţa plină de bucurie, ca să faci plăcere celui cu care ai vorbit. Pentru orice faptă a aproapelui tău dusă la bun sfârşit să te bucuri şi să preamăreşti pe Dumnezeu; căci faptele lui împlinite sunt ca ale tale proprii, după cum şi ale tale ca ale lui. Să eviţi să stai în capul mesei şi în primele bănci în adunări, ci să urmăreşti ultimul loc, ca să auzi mai degrabă "prietene, mută-te mai sus". În timpul mesei mâna ta stângă să nu se agite, nici să nu se facă stăpână pe cea dreaptă. Mai degrabă să nu facă nimic, iar dacă nu (se poate), să ajute celei drepte. De fiecare dată când vei fi chemat la rugăciune, gura ta să răsune şi să observi rânduiala până la sfârşitul rugăciunii, plecarea înainte fiind socotită mare pagubă. Căci dacă nu te ridici cu uşurinţă de la masă, unde mănânci pentru întărirea corpului tău, înainte de a fi completat cele indispensabile pentru viaţă - şi nu te îndepărtezi cu uşurinţă fără o mare nevoie -, cu atât mai mult se cuvine să rămâi la masa duhovnicească şi să-ţi întăreşti sufletul prin rugăciune. Căci cu cît diferă cerul de pământ şi cele ce se află în cer de cele care se află pe pământ, cu atât diferă sufletul de trup.

IX

Sufletul este copie a cerului, pentru că în acesta locuieşte Domnul, iar trupul este din pământ, în care locuiesc oameni muritori şi animale fără raţiune. Aşadar potriveşte-ţi nevoile trupului după orele rugăciunilor şi să fii pregătit să nu asculţi de gândul care te depărtează de rânduială. Căci obiceiul diavolilor (este ca) în timpul orelor de rugăciune, sub pretextul unui aşa-zis motiv binecuvântat, să ne preseze pentru retragere, să ne răpească, în mod aparent justificat, de la rugăciunea mântuitoare. Să nu spui, sub pretext fals, vai, capul meu, sau oh! burta mea, aducând acestea ca mărturii incontrolabile ale unei suferinţe inexistente şi violând astfel intensitatea vegherii în favoarea odihnei. Ci mai degrabă să spui rugăciuni tainice pentru care Dumnezeu, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Să faci negustorie toată viaţa ca să găseşti bogăţie ascunsă în ziua nevoii. În zilele slujirii tale cu osteneala trupului să ai şi cuvânt de rugăciune pentru dragostea celor slujiţi, ca, pentru slujirea ta, să fie bineprimită, dreasă (potrivită) cu sare. Să nu laşi să facă altul lucrurile care ţi s-au repartizat ţie, ca să nu se ia de la tine plata şi să se dea altuia, şi să nu fie cinstit altul cu bogăţia ta, în timp ce tu vei fi umilit. Să îndeplineşti lucrările slujirii tale cu cinste şi cu sârguinţă ca servind pe Hristos, "pentru că blestemat - spune Scriptura - este cel care face lucrurile Domnului cu neglijenţă". Să-ţi fie teamă - ca şi cum te-ar supraveghea Dumnezeu - să foloseşti rău, din exces sau din dispreţ, uneltele ce ţi s-au încredinţat, chiar dacă s-ar părea că sunt fără valoare. Lucrul slujirii este mare şi prin el se dobândeşte împărăţia cerurilor. Pentru că este năvodul virtuţilor care conţine toate poruncile lui Dumnezeu, şi, înainte de toate, umilinţa cea cu totul virtuoasă, cea care poartă fagurele bunătăţilor; apoi aceasta: "Căci flămând am fost şi Mi-ai dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin şi bolnav şi în temniţă şi Mi-aţi ajutat". Şi este mai bine când slujirea datorată se împlineşte cu umilită înţelepciune, fără aroganţă, fără mânie şi fără murmurare. Să fii zelos pentru cei care trăiesc drept şi să înscrii faptele lor în inima ta. Să te rogi să fii împreună cu puţini, pentru că acesta este un bun rar, pentru aceasta puţini sunt şi cei care intră în împărăţia cerurilor. Să nu crezi însă că toţi cei ce vieţuiesc în mănăstire se mântuiesc, şi cei răi şi cei buni. Căci nu este aşa. Căci mulţi vin spre viaţa virtuoasă, dar puţini primesc jugul ei, pentru că celor sârguincioşi le aparţine împărăţia cerurilor, "şi cei care se silesc pun mâna pe ea", (după) cuvântul evanghelic. Silinţă a fost numită oboseala trupului, pe care au suportat-o de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin renunţare la voinţele proprii şi la odihna trupului, dar cu păzirea tuturor poruncilor lui Hristos. Aşadar, dacă vrei să pui mâna pe împărăţia lui Dumnezeu, devino silitor, vâră-ţi gâtul în jugul slujirii lui Hristos, strânge gura jugului în jurul grumazului tău şi jugul să apese gâtul tău. Uşurează-te cu osteneala virtuţilor, cu postul, cu vegherea, cu ascultarea, cu liniştea, cu psalmodierile, cu rugăciunile, cu lacrimile, cu lucrul mâinilor noaptea, cu răbdarea oricărei supărări care îţi iese înainte şi de la demoni şi de la oameni.

X

Să nu te convingă cu timpul gândul mândriei să-ţi uşurezi sarcinile, ca să nu fii surprins înaintea uşilor ieşirii (din viaţă) gol de virtuţi şi să fii găsit afară de porţile împărăţiei. Să nu te mândreşti cu treapta pe care o ai în cler, ci mai degrabă să devii modest. Pentru că progresul sufletului este progres în smerenie, din îngâmfare provine căderea şi dezonoarea. Cu cît s-ar întâmpla să te apropii spre treptele ieraticeşti mai înalte, cu atât să te smereşti, îngrozindu-te exemplul fiilor lui Aaron. Cunoaşterea pietăţii înseamnă cunoaşterea smereniei şi a bunătăţii. Smerenia este imitarea lui Hristos, dar aroganţa şi îndrăzneala şi neruşinarea sunt imitarea diavolului. Fii imitator al lui Hristos, şi nu al lui antihrist, al lui Dumnezeu, şi nu al diavolului; al stăpânului, şi nu al fugarului; al celui milostiv, şi nu al celui nemilos; al iubitorului de om, şi nu al celui care urăşte pe om; al fiilor camerei nupţiale, şi nu al fiilor întunericului; nu fi ambiţios ca să conduci comunitatea frăţească, ca să nu pui peste grumazul tău jugul străin al păcatelor. Examinează lucrarea în fiecare zi, compar-o cu lucrarea dinaintea ei şi îngrijeşte-te s-o îmbunătăţeşti. Progresează în virtuţi ca să apropii pe îngeri. Rămâi în mănăstire nu timp de câteva zile, nici de câteva luni, ci timp de mulţi ani, lăudând cu cântări pe Stăpânul tău noaptea şi ziua, imitând cântările heruvimice. Dacă vei începe astfel şi vei termina în acelaşi mod, după ce vei parcurge calea plină de greutăţi în timpul scurt al practicii tale ascetice, cu harul lui Dumnezeu vei intra în paradis în veselia splendorii făcliei sufletului, bucurându-te împreună cu Hristos în. vecii vecilor. Amin.

CUVÂNT DESPRE ASCEZĂ
Cum se cuvine să se pregătească monahul

I

 

Se cuvine ca monahul, înainte de toate, să aibă o viaţă lipsită de bunuri materiale, izolare trupească şi înfăţişare modestă, glas potrivit şi cuvânt înţelept, să nu ceară zgomotos mâncare şi băutură şi să mănânce în linişte; în faţa celor mai în vârstă să tacă şi pe cei mai înţelepţi decât el să-i asculte; pe cei egali cu el să-i iubească şi pe cei mai mici decât el să-i sfătuiască cu dragoste; să se îndepărteze de cei uşuratici şi de cei cu pofte trupeşti şi de cei care se amestecă în toate; să gândească mai mult şi să vorbească mai puţin; să nu fie îndrăzneţ la cuvânt, să nu flecărească şi să nu fie gata să râdă; să se înfăţişeze respectuos; să-şi îndrepte privirea în jos, iar sufletul în sus; să nu contrazică cu cuvinte respingătoare şi să fie supus; să lucreze cu mâinile lui şi să aibă totdeauna în minte sfârşitul (lucrurilor); să se bucure cu nădejde, să rabde în suferinţă, să se roage fără încetare şi să mulţumească pentru orice (lui Dumnezeu); să fie smerit faţă de toţi şi să urască mândria ; să fie cumpătat şi să păzească inima de gândurile rele; să-şi adune comoara în cer prin păzirea poruncilor, să se analizeze pe sine în privinţa gândurilor şi faptelor din fiecare zi; să nu se angajeze în îndeletniciri lumeşti şi în discuţii fără rost; să nu aprecieze viaţa celor dezordonaţi, ci să dorească pe cea a sfinţilor părinţi; să se bucure cu cei care săvârşesc virtutea şi să nu-i invidieze. Să sufere cu cei care suferă şi să plângă împreună cu ei, să-i deplângă mult, dar să nu-i blameze; să nu certe pe cel care se întoarce de la păcat, dar nici să nu-l justifice. Înainte de toate să mărturisească înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că este păcătos, să dojenească pe cei fără de rânduială, să îmbărbăteze pe cei slabi la suflet, să servească pe cei bolnavi şi să spele picioarele sfinţilor; să se îngrijească de ospitalitate şi de iubirea frăţească, să se împace cu cei de aceeaşi credinţă; să-1 mustre pe omul eretic, să citească cărţile canonice, iar de cele apocrife nici întâmplător să nu se preocupe; să nu discute despre Tatăl şi despre Fiul şi despre Sfântul Duh, ci să gândească şi să mărturisească cu curaj Taina cea de o fiinţă şi necreată, iar celor care întreabă să le răspundă că trebuie să ne botezăm, precum am primit din tradiţie, şi să credem cum am mărturisit la botez şi să preamărim pe Dumnezeu aşa cum am crezut. Să se îndeletnicească cu fapte şi cu vorbe bune; să nu se jure deloc; să nu dea bani cu dobândă, nici grâu şi vin şi ulei, cu condiţia să i se restituie mai mult; să fie străin de desfrâu, de beţie şi de griji lumeşti; să nu vorbească cu înşelăciune şi să nu vorbească deloc împotriva cuiva, să nu spună şi nici să nu asculte cu plăcere clevetiri; să nu creadă îndată acuzaţia împotriva cuiva; să nu asuprească din mânie, să nu se lase stăpânit de descurajare; să nu se mânie cu uşurinţă împotriva aproapelui, să nu poarte mânie împotriva cuiva şi să nu răspundă la rău cu rău; mai degrabă să fie insultat decât să insulte, să fie lovit decât să lovească, să fie nedreptăţit decât să nedreptăţească, să fie jefuit decât să jefuiască.

II

Şi înainte de toate se cuvine ca monahul să se înfrâneze de la întâlniri cu femei şi de la băutură, pentru că vinul şi femeile înşeală pe cei înţelepţi; şi pe cel care îndeplineşte după putere poruncile Domnului, să nu-l neglijeze, ci să primească de la el salariul (cuvenit) şi laudă, şi să dovedească bucuria vieţii veşnice; şi să aibă permanent înaintea ochilor spusa lui David şi să zică: "Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin". Şi, pe de o parte, ca fiu să iubească pe Dumnezeu din toată inima şi puterea şi curajul şi tăria, iar pe de altă parte, ca rob să-L respecte şi să se teamă (de El) şi să I se supună şi cu frică şi cu cutremur să lucreze la mântuirea lui; să fie fierbinte cu duhul, să fie îmbrăcat cu armătura Duhului Sfânt şi să alerge cu siguranţă şi să mânuiască sabia ca şi cum ar lovi aerul şi să învingă pe vrăjmaş cu slăbiciunea trupului şi cu sărăcia sufletului; să îndeplinească toate poruncile şi să-şi spună netrebnic, să mulţumească sfântului, prealăudatului şi înfricoşătorului Dumnezeu, dar să nu facă nimic din duh de ceartă şi din mărire deşartă, ci pentru Dumnezeu şi pentru bună plăcerea Lui: "Pentru că Dumnezeu a risipit vasele celor ce plac oamenilor". Să nu se laude deloc, nici să nu i se spună laude şi nici să nu asculte cu plăcere pe altul lăudându-se; ci să îndeplinească toate (slujirile) în taină şi să nu facă spre a se arăta oamenilor; şi să caute numai lauda de la Dumnezeu şi să aibă în minte prezenţa Lui înfricoşătoare şi glorioasă, trecerea cea de aici şi bunurile pregătite celor drepţi, şi la fel: "focul care este pregătit diavolului şi îngerilor lui". Dar în plus faţă de toate acestea, să-şi amintească cuvântul apostolic: "Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de mărirea care mi se va descoperi". Şi împreună cu David să prezică: "Pentru cei ce vor păzi poruncile Lui există răsplătire multă", plată multă, coroanele dreptăţii, corturi veşnice, viaţă fără de sfârşit, bucurie de nedescris, şedere netulburată în jurul Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, adevăratului Dumnezeu în ceruri; vedere faţă către faţă, dănţuiri împreună cu îngerii, cu părinţii, cu patriarhii, cu profeţii, cu apostolii, cu martirii, cu mărturisitorii şi cu toţi cei care au bineplăcut lui Dumnezeu din veci, cu care să ne instruim să ne aflăm prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia (I se cuvine) mărirea şi puterea în vecii vecilor. Amin.

 

CUVÂNT
Despre judecata lui Dumnezeu

I

 

Graţie milostivirii şi iubirii de oameni a bunului Dumnezeu, Care S-a descoperit prin harul Domnului nostru Iisus Hristos cu lucrarea Sfântului Duh, m-am liberat, după tradiţie, de vechea rătăcire a neamurilor, şi am fost, educat de la început de părinţi creştini, de la care am învăţat din copilărie Sfintele Scripturi, care mă conduc la cunoaşterea adevărului. Dar când am ajuns bărbat şi am călătorit mult şi m-am îndeletnicit, precum era firesc, cu multe lucrări, am cunoscut marea potrivire care există între cei ce se îndeletnicesc cu fiecare artă şi cu fiecare ştiinţă. Dar numai în Biserica lui Dumnezeu, pentru care a fost răstignit Hristos şi asupra căreia stăpâneşte din belşug Sfântul Duh, am cunoscut mult şi exagerat dezacord în raporturile mai multora şi în părerile lor despre Sfintele Scripturi. Şi lucru mai înfricoşător decât toate, înşişi întâistătătorii ei instruiţi se deosebesc atât de mult între ei în privinţa cunoaşterii şi laudei (lui Dumnezeu) şi îşi însuşesc cu atâta contradicţie poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, şi sfâşie fără milă Biserica lui Dumnezeu şi turbură fără cruţare turma Lui, încât şi ei împlinesc acum, ca şi odinioară, când au luat naştere anomeii, cuvântul: "Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să facă pe ucenici după ei".

II

Acestea şi alte asemenea văzând şi întrebându-mă în privinţa lor care este şi de unde (vine) cauza unui asemenea rău, la început m-am găsit ca într-un adânc întuneric şi înclinam, cum se întâmplă cu jugul, când într-o parte, când într-alta; pentru că un mod după altul fie mă înclina spre partea lui, sub motivul obişnuinţei îndelungate a oamenilor, fie, iarăşi, după alt mod, mă respingea, fiindcă am început să recunosc adevărul în Dumnezeieştile Scripturi. Şi în timp ce înduram aceasta de multă vreme şi căutam cauza răului pe care l-am amintit, mi-a venit în minte cartea Judecătorilor, unde se povesteşte că cineva a făcut ceea ce i s-a părut drept, pentru că: "în zilele acelea nu era rege în Israel şi fiecare făcea ce i se părea cu dreptate". Aşadar, amintindu-mi despre acestea, am socotit şi pentru situaţia prezentă acel lucru pe care a-l spune este groaznic, poate şi ciudat, dar foarte adevărat ca să poată fi înţeles; ca nu cumva şi acum această atât de mare deosebire de păreri şi luptă dintre cei din Biserică să se întâmple din cauza lipsei de credinţă în Unul, mare, adevărat şi singur Împărat al tuturor şi Dumnezeu; căci fiecare, îndepărtându-se de învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, vrea să impună unele gânduri şi hotărâri proprii prin autoritate oficială şi mai degrabă să conducă împotrivindu-se Domnului, decât să se conducă de Domnul. Aşadar, după ce am luat în considerare aceasta şi m-am turburat de excesiva lipsă de pioşenie, cercetând mai mult, m-am convins deopotrivă şi din cele ce se întâmplă în viaţă că motivul amintit mai înainte este adevărat, întrucât am văzut, pe de o parte, că toată buna ordine şi armonie se păstrează în lume atâta timp cît toţi se supun unui conducător, iar pe de altă parte, că orice neînţelegere şi împărţire, chiar şi poliarhia, provin din anarhie. Căci eu am cunoscut cândva un roi de albine conducându-se după legea naturii milităreşte şi supunându-se cu înţelepciune reginei proprii. Şi eu am cunoscut multe asemenea, dar am şi auzit multe (asemenea), dar ştiu şi mai multe cei ce se îndeletnicesc cu acestea, aşa încât şi de la aceştia se dovedeşte cu adevărat ceea ce am spus eu. Aşadar, dacă buna ordine şi armonia disting pe aceia care se supun unei porunci şi au un rege, orice discordie şi împărţire este dovada anarhiei. Potrivit acestui mod, o asemenea deosebită înţelegere faţă de poruncile Domnului şi faţă de aproapele nostru, care se întâlneşte şi la noi, poate fi dovada fie a depărtării adevăratului rege, potrivit cu: "până ce va fi dat la o parte cel care o ţine acum pe loc", fie a tăgăduirii lui, potrivit cu: "Zis-a cel nebun în inima sa: nu există Dumnezeu". Dar ca semn şi element justificativ al acestei situaţii s-a adăugat: "Stricatu-s-au oamenii şi s-au făcut urâţi întru îndeletnicirile lor".

III

Aşadar, aici Scriptura a arătat că răutatea prezentată este semnul lipsei de pioşenie care se furişează pe ascuns în suflet. Şi într-adevăr fericitul Apostol Pavel, dând cu mai multă violenţă fricii judecăţilor lui Dumnezeu pe cei care şi-au pierdut inima, stabileşte judecata ca pedeapsă pentru cei ce au neglijat să cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Căci ce spune? "Şi precum n-au încercat să păstreze pe Dumnezeu în cugetele lor, aţa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor, fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere" ş.c.l. Şi am convingerea că Apostolul nu a luat această judecată de la el (căci avea pe Hristos care vorbea în el), ci era condus de glasul lui Hristos prin care spune că pentru aceasta vorbeşte mulţimilor în parabole, ca să nu înţeleagă dumnezeieştile taine ale Evangheliei, pentru că i-a prevenit şi a închis ochii lor şi cu urechile au auzit greu, şi a învârtoşat inima lor; aşa încât în locul pedepsei să suporte lipsa de privire spre lucrurile mai importante, toţi câţi, fiind preveniţi, de bună voie şi-au omorât vederea sufletului, fiind orbiţi; ceea ce David îngrozindu-se că va suferi, a spus: "luminează ochii mei (Doamne), ca nu cumva să adorm întru moarte".

Aşadar din acestea şi din cele asemenea am socotit că este clar că în general răutatea patimilor face să pătrundă în noi o părere de neacceptat din necunoaşterea lui Dumnezeu; dar mai ales deosebirea de păreri între cei mai mulţi se datorează faptului că ne facem pe noi înşine nevrednici de grija Domnului. Iar dacă vreodată aş hotărî să cercetez viaţa unuia de acest fel, nu voi putea să socotesc mărimea unei asemenea insensibilităţi sau nerozii sau disperări sau, pentru exagerarea răutăţii, n-aş avea ce să spun. Căci dacă şi la animalele neraţionale se întâlneşte realizată atât de bine armonia reciprocă privitor la ascultarea lor de un conducător, ce putem să spunem noi, care ne găsim într-o atât de mare discordie unul faţă de altul şi într-o atât de mare împotrivire faţă de poruncile Domnului? Pentru că nu luăm în considerare că toate aceste exemple s-au dat acum de bunul Dumnezeu ca să ne învăţăm şi să ne înţelepţim, şi că în marea şi înfricoşata zi a judecăţii vor fi înfăţişate acestea spre ruşinea şi condamnarea celor incorigibili de către Cel care a spus mereu că: "Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său; dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul Meu nu Mă pricepe", şi multe alte asemenea; dar aceea care s-a spus de către Apostol: "Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună" şi: "Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele", fiind puse în mişcare, fără îndoială, de singur sufletul care locuieşte în ele, pentru care motiv a fost rânduit astfel? Eu socotesc ca să se păstreze o asemenea rânduială şi disciplina mult mai bine decât în Biserica lui Dumnezeu, către care s-a spus: "Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte"; iar aceasta se întâmplă fiindcă unicul şi singurul cap adevărat, care este Hristos, stăpâneşte şi uneşte fiecare mădular cu celălalt spre buna înţelegere. Dar în cei în care nu domneşte bunăînţelegere, nu se păstrează legătura păcii, nici nu se păzeşte blândeţea în duh, ci se întâlneşte împărţirea, cearta şi invidia. Ar fi deci mare îndrăzneală ca unii ca aceştia să fie numiţi mădulare ale lui Hristos sau să se spună că sunt conduşi de El, iar din pură ignoranţă ar spune cu îndrăzneală că acolo stăpâneşte şi domneşte dorinţa cărnii, după glasul Apostolului, care spune hotărât că: "aceluia căruia vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi". Acelaşi Apostol descrie caracteristicile formale ale acestei dorinţe a cărnii, când spune: "Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti?". Dar în acelaşi timp el învaţă clar consecinţele grave ale acestei conduite şi incompatibilitatea ei cu pietatea, spunând că: "dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii Iui Dumnezeu şi nici nu poate", căci, precum spune Domnul: "nimeni nu poate să slujească la doi domni".

IV

Apoi, după ce, Cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care toate s-au făcut, declară: "Eu M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Celui care M-a trimis" şi: "de 1a Mine Însumi nu fac nimic" şi: "Am primit poruncă ce să spun şi ce să vorbesc", şi după ce Sfântul Duh, Care împarte marile şi minunatele harisme şi lucrează totul întru toate, nu spune de la Sine nimic, ci numai câte va auzi de la Domnul, oare nu este nevoie cu mult mai mult ca întreaga Biserică a lui Dumnezeu să se străduiască să păstreze unitatea Duhului întru legătura păcii şi să se împlinească astfel şi ceea ce s-a spus în Fapte: "iar inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut erau una"? Este clar deci că nici unul din cei care au crezut n-a pus mai presus voinţa sa proprie şi că toţi trăiau de obşte întru Unul Sfânt Duh voinţa Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: "M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis", în legătură cu care spune: "Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor; ca toţi să fie una". Din aceste pasaje şi din multe altele, pe care nu le-am mai amintit, m-am încredinţat clar şi de nediscutat că este necesară concordanţa, în Duhul Sfânt, după voinţa lui Hristos, în întreaga Biserică a lui Dumnezeu, şi că este primejdioasă şi fatală lipsa de ascultare faţă de Dumnezeu, care se exprimă prin separarea dintre ei (a creştinilor), căci: "cel care nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia 1ui Dumnezeu va rămâne peste el"; după acestea am socotit să cercetez şi următoarele: care păcate este cu putinţă să fie iertate de Dumnezeu şi pentru câte şi ce fel de păcate se face cineva răspunzător ca si fie judecat pentru neascultare.

Aşadar, cercetând Sfintele Scripturi, găsesc în Vechiul şi în Noul Testament că neascultarea de Dumnezeu nu se judecă nici după mulţimea păcatelor şi nici după mărimea lor, ci pentru singura călcare a oricărei porunci, fiind judecată în mod clar neascultarea de Dumnezeu, iar judecata lui Dumnezeu (intervine în mod obişnuit) împotriva oricărei neascultări; într-adevăr, în Vechiul Testament citesc acel îngrozitor sfârşit al lui Ahar, şi istoria celui care a cules lemne în zi de sâmbătă, dar dintre aceştia nici unul nu este aflat că ar fi păcătuit vreodată împotriva lui Dumnezeu în vreun alt chip sau ar fi nedreptăţit pe vreun om, nici mult, nici puţin. Într-adevăr, unul pentru prima şi singura culegere de lemne în zi de sâmbătă este pedepsit fără discuţie, neaflând loc de pocăinţă, fiindcă a fost ucis cu pietre îndată de tot poporul după porunca Domnului; iar celălalt, fiindcă numai a sustras ceva din cele care trebuiau să fie aduse la adunare şi nu fuseseră primite de către cei care hotărăsc pentru aceasta, s-a făcut vinovat de nimicire nu numai el, ci şi soţia şi copiii lui, precum şi cortul lui împreună cu toate bunurile lui. Căci de la puţin, răul păcatului lui s-ar fi întins, în chipul focului, la tot poporul şi, chiar fără ca poporul să cunoască faptul şi fără să fi participat la păcat, dacă poporul, simţind mânia lui Dumnezeu, nu s-ar fi desprins îndată din căderea bărbaţilor nimiciţi; dar odată cu bătrânii a căzut cu faţa la pământ şi Isus al lui Navi, după ce şi-a împrăştiat mai întâi ţărână pe cap; şi astfel fiind dovedit de cler, vinovatul a primit pedeapsa amintită.

V

Dar, poate, cineva ar spune că aceştia erau bănuiţi, pe bună dreptate, şi de alte păcate din cauza cărora au fost condamnaţi şi pentru cele de mai sus, şi că Sfânta Scriptură aminteşte numai pe acestea ca mai grave şi vrednice de moarte. Însă chiar dacă un asemenea om ar avea îndrăzneala să adauge ceva la Sfânta Scriptură sau să scoată ceva, n-ar putea oare să acuze şi pe Mariam, sora lui Moise, pentru mulţime de păcate, a cărei virtute ştiu că nu era ascunsă nici unuia dintre credincioşi? Aceasta, pentru că a spus ceva împotriva lui Moise numai în parte ca imputare, fiindcă aceasta era adevărat (căci a zis: "Femeie etiopiancă şi-a luat ca soţie"), a fost rănită de o atât de mare supărare a lui Dumnezeu, încât nu i s-a iertat pedeapsa păcatului decât la rugămintea lui Moise. Aşadar, când ştiu pe însuşi Moise, servul lui Dumnezeu, cel atât de mare, cel învrednicit ce o atât de mare şi de minunată cinste de către, Dumnezeu, ca de mai multe ori să fie recunoscut de El şi să audă: "Te cunosc mai bine decât pe toţi şi ai aflat bunăvoinţă înaintea ochilor Mei"; când ştiu că acesta, în contradicţia cu privire la apă, pentru nici un alt cuvânt decât numai să spună poporului care murmura pentru lipsa de apă "Au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?", numai pentru aceasta a primit ameninţarea că nu va intra în pământul făgăduinţei, care era atunci fondul promisiunilor faţă de iudei, când ştiu pe acesta că s-a rugat şi n-a fost certat; când ştiu că n-a fost socotit vrednic de nici o iertare pentru acel mic cuvânt faţă de atâtea mari fapte ale lui, atunci văd în realitate "asprimea lui Dumnezeu", după Apostol, dar în realitate sunt convins că este adevărată aceasta: "dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?".

Dar pentru ce să relatez toate acestea ? Când voi auzi acea înfricoşătoare hotărâre a lui Dumnezeu împotriva celui care din neştiinţă a călcat numai o singură poruncă, nu ştiu cum să arăt mai demn teama mea pentru mărimea mâniei Lui. Căi este scris (în Scriptură): "De va greşi cineva împotriva uneia dintre toate poruncile Domnului şi va face ce nu se cuvine să facă şi din neştiinţă s-a făcut vinovat şi va fi sub păcat, acela să aducă la preot din turma sa de oi, jertfă pentru vină, un berbec fără meteahnă, cu preţuirea corespunzătoare păcatului; şi preotul îi va curăţi greşeala în care a căzut el din neştiinţă şi i se va ierta lui. Căci săvârşise greşeală înaintea Domnului". Aşadar, dacă judecata este atât de inflexibilă pentru cei ce păcătuiesc din neştiinţă, iar jertfa este necesară pentru curăţire, pe care şi dreptul Iov mărturiseşte că o aducea pentru fiii săi, ce poate să spună cineva despre cei care păcătuiesc cu ştiinţă sau despre cei care sunt indiferenţi dintre aceştia? Şi, ca să nu apărem că numai pe cei care gândesc aceasta îi măsurăm după supărarea (lui Dumnezeu) împotriva lor, este nevoie să ne reamintim iarăşi de Scriptura inspirată de Dumnezeu, care este în măsură, în cazul de faţă, să ne dovedească chiar cu o singură ilustrare judecata acestor oameni. "Şi fiii lui Eli (preotul) - spune (Scriptura) - erau netrebnici". Aşadar, fiindcă tatăl lor nu se comporta faţă de ei mai aspru, în timp ce ei erau astfel, a provocat o atât de mare mânie în răbdarea lui Dumnezeu, încât, când s-au răsculat cei de alt neam (filistenii), fiii lui au fost ucişi de aceia, în război, într-o singură zi, iar întreg poporul a fost biruit şi mulţi dintre ei au fost ucişi; dar s-au întâmplat cu chivotul legii sfinte a Domnului lucruri care nu au mai fost auzite vreodată înainte: adică chivotul, pe care nu era permis să-l atingă nici israeliţii, nici chiar toţi preoţii totdeauna; chivotul, care nu era posibil să fie aşezat în loc obişnuit, să fie transportat de către cei nepioşi în diferite părţi şi să fie plasat nu în cele sfinte, ci în temple idolatre. Din aceste lucruri putem să înţelegem cît de mare s-a întâmplat să fie râsul şi batjocura celor de alt neam (filistenii) chiar şi împotriva numelui lui Dumnezeu. În afară de acestea se arată că însuşi Eli a avut un sfârşit vrednic de toată mila, după ce în prealabil a primit ameninţarea că şi descendenţii lui vor fi îndepărtaţi de la demnitatea preoţească, lucru care s-a şi întâmplat.

VI

Mari nenorociri s-au întâmplat poporului. Asemenea (nenorociri) a suferit tatăl pentru nelegiuirea copiilor lui, deşi el în viaţa lui n-a fost acuzat vreodată pentru ceva; şi n-a suportat să fie liniştit pentru ei, ci adesea îi îndemna să nu rămână în păcatele lor, spunând: "Nu, copiii mei, nu; nu sunt bune veştile pe care eu le aud despre voi", şi fiindcă creştea mai tare mărimea păcatului, le-a înfăţişat mai îngrozitoare primejdia, zicând: "Că de va greşi omul faţă de alt om, atunci se vor ruga pentru el lui Dumnezeu; iar de va păcătui cineva faţă de Domnul, atunci cine va mijloci pentru el?". Totuşi nenorocirile arătate (mai înainte) s-au întâmplat, fiindcă el n-a dovedit zelul cuvenit împotriva lor. Într-adevăr, asemenea judecăţi (condamnatoare) împotriva oricărei neascultări găsesc foarte multe în Vechiul Testament; totuşi, când revin la Noul Testament, unde Domnul nostru Iisus Hristos n-a dezlegat de pedeapsă nici pe cei care greşesc din neştiinţă, ci a întins mai tare ameninţarea împotriva celor care greşesc cu ştiinţă, pentru care a spus: "Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit pe sine, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult, şi cea care n-a ştiut dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin", când găsesc asemenea hotărâri ale Însuşi Celui Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi revolta sfinţilor Apostoli împotriva celor care păcătuiesc, şi că aceste atât de aspre şi mari suferinţe ale celor care cad chiar numai într-un singur păcat nu sunt mai mici decât acelea care au fost arătate din Vechiul Testament, ci mult mai mult, atunci înţeleg asprimea condamnării. Pentru că, de la "cel căruia i s-a încredinţat mult, mai mult vor cere de la el".

Iată însă că şi fericitul Pavel arată, în acelaşi timp, marea vrednicie a chemării noastre şi revolta împotriva oricărui păcat prin cuvintele: "Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile. Noi surpăm gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos", dar nu numai atât, ci completează: "Şi suntem gata să pedepsim toată neascultarea".

Dacă va cerceta cineva mai cu atenţie fiecare cuvânt al acestei pericope, poate să înţeleagă spiritul Dumnezeieştii Scripturi mai exact, că nimeni dintre noi n-a lăsat sufletul să rătăcească alunecând spre păcat cu concepţii greşite, socotind că unele păcate se pedepsesc şi altele se lasă nepedepsite. Dar ce spun? "Dărâmând gândurile rele şi orice trufie care se înalţă ca fortăreaţă împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu". Încât orice păcat, fiindcă este dispreţuire a poruncii dumnezeieşti, se numeşte fortăreaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, lucru care se exprimă mai clar în cartea "Numeri". Aşadar, acolo Dumnezeu, după ce a enumerat păcatele fără voie şi a hotărât jertfele care trebuie aduse pentru ele, a trebuit să dea poporului legi corespunzătoare şi pentru păcatele cele cu voie. Şi începe precum urmează: "Şi sufletul care va lucra cu mănă semeaţă" (mănă semeaţă numeşte îndrăzneala celor care păcătuiesc cu voia), pe care Apostolul o numeşte "fortăreaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu", fie că este băştinaş, fie că este străin, acesta dispreţuieşte pe Dumnezeu, "şi acel suflet se va stârpi din mijlocul poporului său, căci a dispreţuit cuvântul Domnului şi a călcat poruncile Lui; acel suflet va fi stârpit cu totul, şi păcatul lui va fi asupra lui".

VII

Aici trebuie să observăm şi aceea că, dacă acel suflet nu se distinge prin violenţă, păcatul lui nu rămâne numai în el, ci se întinde şi la acei care nu au dovedit râvnă bună, precum se arată în multe locuri ale Scripturii şi s-a întâmplat de multe ori. Şi ca să ne învăţăm din exemplele mai mici cît de mult trebuie să ne temem pentru lucrurile mai importante, să cercetăm cu grijă indignarea lui Dumnezeu împotriva celor care nu se supun preotului sau judecătorului, precum se arată în Deuteronom. Aşadar (se) spune: "Şi omul care se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, omul acela să moară; şi se va pierde tot răul din Israel, şi tot poporul va auzi şi se va teme şi nu se va mai purta in viitor cu îndărătnicie". Faţă de acestea, cunoscând urmarea, cum să nu fie cuprins cineva de frică foarte mare şi să lucreze cu înţelepciune?

Apoi (Apostolul) spune: "Am pus stăpânire pe toată gândirea, spre ascultarea lui Hristos". "Toată gândirea", nu aceasta sau aceea. "Şi sunteţi gata să pedepsim", şi aici la fel, nu aceasta sau aceea, ci "toată neascultarea": prin urmare ne-a înşelat obiceiul foarte rău; prin urmare tradiţia deosebitoare a oamenilor ne-a provocat mari rele, prin aceea că pe unele le condamnă ca păcate aşa-zis determinate, iar pe altele le ia în considerare cu uşurinţă, şi în timp ce lasă impresia că se revoltă hotărât împotriva celor determinate ca: uciderea, adulterul şi cele asemenea, pe altele nu le socoteşte vrednice nici chiar de o simplă epitimie, ca: mânia, injuria, beţia, lăcomia şi cele asemenea, împotriva cărora, toate, în altă arte, Pavel, vorbind în Hristos, a dat această hotărâre, spunând că: "cei care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte". Dar acolo unde se dărâmă orice fortăreaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul este robit spre ascultarea lui Hristos şi toată neascultarea de asemenea se pedepseşte, acolo nimic nu rămâne nedărâmat, nimic nu se lasă nepedepsit, nimic nu rămâne fără să fie supus lui Hristos. Apostolul Pavel a arătat că în orice neascultare există obişnuinţă şi foarte gravă necinstire de Dumnezeu, când spune: "Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii". Dar nu cumva acestea sunt numai vorbe şi nu realităţi? Iată aşadar (răspunsul): în Corint cel care avea pe femeia tatălui său, fără să fi fost condamnat pentru vreo altă călcare a legii decât numai pentru aceasta, a fost predat satanei spre distrugerea cărnii lui, până ce prin fapte vrednice de pocăinţă îşi va îndrepta păcatul; şi nu numai el, ci întreaga Biserică a fost socotită vinovată pentru acel grav delict, pentru că n-a îndreptat pe cel care a păcătuit. "Ce vreţi - întreabă Pavel - să vin la voi cu toiagul? şi după puţin "Iar voi v-aţi semeţit în loc mai degrabă să vă fi jelit, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă". Dar ce să mai spun despre Anania (despre care se aminteşte) în Fapte? Ce alt rău se găseşte că a făcut decât numai cel cunoscut? Aşadar de unde apare vrednic de atât de mare mânie? Vânzând bunul propriu, a adus banii şi i-a pus la picioarele Apostolilor, reţinând ceva din preţ: pentru aceasta, chiar în acea oră, a fost condamnat la moarte împreună cu soţia lui, neînvrednicindu-se nici măcar să cunoască motivele păcatului în vederea pocăinţei; nici timp ca să se reculeagă în acest scop nu i s-a dat şi nici bunăvoinţă spre a se pocăi nu a aflat. Dar servul celei atât de mari şi aspre judecăţi, slujitorul celei atât de mari mânii a lui Dumnezeu împotriva celui care a greşit, fericitul Petru, cel mai preţuit dintre toţi ucenicii, singurul care a primit mai multe mărturii decât ceilalţi şi a fost fericit, el, căruia Hristos i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, când ar auzi de la Domnul: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte împreună cu Mine", ce inimă, chiar de piatră, nu se va înspăimânta şi nu va tremura în faţa judecăţilor lui Dumnezeu? Şi acestea s-au întâmplat fără ca Petru să dea vreo dovadă de păcat sau de dispreţ, ci mai degrabă a cuprins pe Stăpân cu excepţională cinstire, dovedind respectul ce se cuvine din partea unui serv şi ucenic. Căci văzând pe Dumnezeu şi Domnul lui şi al tuturor, şi Împăratul şi Stăpânul şi Învăţătorul şi Mântuitorul - şi toate acestea într-o singură persoană - că se încinge ca servitorul cu un şorţ şi vrea să-i spele picioarele, atunci îndată, după ce a avut conştiinţa propriei lui nevrednicii şi a fost rănit profund de demnitatea Celui ce se apropia, a strigat: "Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?" şi "nu-mi vei spăla picioarele în veci". Din cauza aceasta şi-a atras acea mare ameninţare, încât dacă n-ar fi înţeles îndată importanţa cuvintelor Domnului şi nu s-ar fi grăbit să îndrepte prin ascultare împotrivirea lui, nici una din distincţiile lui, amintite mai înainte, n-ar fi fost în măsură să-i vindece această nesupunere, nici faptele lui deosebite, nici fericirile şi darurile lui şi promisiunile Domnului, nici chiar şi această descoperire a excepţionalei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl faţă de Unul-Născut Fiul Său.

VIII

Dar dacă aş vrea să menţionez toate câte găsesc în Vechiul şi Noul Testament, nu-mi va ajunge timpul. Însă dacă voi merge la înseşi cuvintele evanghelice ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte ale Celui care va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, care sunt pentru cei credincioşi mai vrednice de încredere decât orice povestire istorică sau decât orice altă dovadă, mă încredinţez că ascultarea de orice poruncă a lui Dumnezeu este, ca să spun aşa, mare necesitate şi că celor care nu se pocăiesc nu le rămâne nici o iertare pentru neascultarea lor. Nimic altceva a nu putem să spunem sau să concepem în faţa unor încredinţări atât de deschise, înţelepte şi hotărâte. Căci Domnul spune: "Cerul pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece". În pasajul acesta nu se marchează nici o deosebire şi nici o împărţire (între cuvinte) şi nici nu va rămâne ceva la o parte; căci n-a spus acestea sau acelea, ci toate împreună: "cuvintele Mele nu vor trece". Căci Scriptura arată că: "Domnul este credincios întru toate cuvintele Lui", fie că interzice ceva, fie că porunceşte, fie că făgăduieşte, fie că ameninţă, fie ci săvârşeşte cele interzise, fie că neglijează faptele bune. Că într-adevăr neglijarea faptelor bune se pedepseşte deopotrivă ca şi săvârşirea celor rele, este suficientă - ca să se dovedească şi să se întărească (aceasta) - judecata menţionată a Domnului în cazul lui Petru, cel puţin pentru sufletul care păstrează oarecare credinţă. Petru n-a făcut nimic ceea ce este oprit, nici n-a neglijat, desigur, vreo poruncă, din neglijenţă sau dispreţ. Ci, numai fiindcă din respect a ezitat să primească slujirea şi cinstea Stăpânului, a primit acea mare ameninţare, de care n-ar fi scăpat dacă n-ar fi prevenit mânia, cum s-a spus, prin îndreptare imediată şi foarte hotărâtă.

Dar, fiindcă bunul şi îndelungrăbdătorul Dumnezeu a binevoit, din iubirea Lui, să ne arate adeseori acest lucru şi prin multe exemple, încât din mulţimea şi din repetarea lor, sufletul să se închidă şi să pună în mişcare şi până la urmă să se poată elibera, din când în când, de vechiul obicei al călcării legii, pentru moment este necesar să amintesc numai pe aceia care în marea şi înfricoşata zi a judecăţii vor sta la stânga Domnului nostru Iisus Hristos şi Domnul, Care a primit de la Tatăl toată puterea judecăţii şi Care va veni să lumineze cele ascunse ale întunericului şi va pune în lumină dorinţele inimilor, şi va spune acestora: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui"; dar nu va adăuga ea motivare: pentru că ai ucis sau ai desfrânat sau ai minţit sau ai nedreptăţit pe cineva sau ai făcut ceva interzis, fie şi cel mai neînsemnat lucru, ci va spune: fiindcă aţi arătat neglijenţă pentru lucrurile bune: "Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol Şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat". Acestea şi cele asemenea le-am învăţat din Scripturile inspirate de Dumnezeu, cu harul bunului Dumnezeu "Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului"; din acestea am învăţat şi cauza înfricoşătoare a acelei mari neînţelegeri dintre mulţi creştini între ei şi faţă de poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, dar am învăţat şi acea groaznică condamnare a acelei atât de mari violări a legii şi că orice călcare a oricărei porunci a lui Dumnezeu se pedepseşte deopotrivă. Învăţând şi înspăimântătoarea hotărâre condamnatoare împotriva acelora care n-au păcătuit, dar şi-au atras la fel mânia, pentru că n-au dovedit zel bun împotriva celor care au păcătuit, chiar dacă în multe împrejurări n-au avut cunoştinţă de păcat, am socotit necesar, chiar şi cu întârziere, fiindcă aşteptam mereu pe cei care duc aceeaşi luptă a pietăţii şi fiindcă nu aveam încredere în mine însumi - nu întâmplător şi oricum -, să mă concentrez pentru a readuce aminte luptătorilor pietăţii de Sfintele Scripturi şi să înfăţişez şi pe cele care nu plac şi pe cele care plac lui Dumnezeu, cît voi putea mai bine, potrivit dorinţelor comune, încât să ne învrednicim, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos şi cu învăţătura Sfântului Duh, să evităm în veacul viitor al veşniciei mânia ce va veni împotriva necredincioşilor şi să ne învrednicim de viaţa veşnică şi de împărăţia cerească, pe care a făgăduit-o Domnul Iisus Hristos tuturor celor care "păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele". Dar aceasta se va întâmpla după ce ne vom îndepărta de obiceiurile dorinţelor noastre şi de observarea tradiţiilor omeneşti, după ce vom merge mult timp după Evanghelia fericitului Dumnezeu Iisus Hristos, Domnul nostru, şi după ce vom trăi această viaţă a noastră după chipul bineplăcut Lui, îndepărtând cu repulsie cele interzise şi observând cu zel deosebit pe cele bineplăcute. Şi fiindcă mi-au venit în minte cuvintele Apostolului, că: "În Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire", am socotit potrivit şi, în acelaşi timp, necesar să expun mai întâi credinţa cea dreaptă şi învăţătura pioasă despre Tatăl şi despre Fiul şi despre Sfântul Duh, şi apoi să adaug (să scriu) "Regulile Morale".

 

CUVÂNT
Despre credinţă

I

 

Când cu harul bunului Dumnezeu m-am încredinţat că cererea pietăţii voastre este vrednică de iubirea voastră către Dumnezeu în Hristos, prin care aţi cerut de la mine o mărturisire scrisă a credinţei pioase, la început am ezitat să răspund, cunoscându-mi umilinţa şi slabele mele puteri, dar îndată venindu-mi în minte Apostolul care spune: "îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire", şi "căci cu inima se crede (cineva) spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire", am socotit primejdios să refuz să vă răspund şi să păstrez tăcere despre mărturisirea mântuitoare, pentru că am încredere în Dumnezeu prin Hristos, cum spune Scriptura: "Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu", Care a învrednicit atunci pe Apostoli, iar acum şi pe noi pentru harul vostru, aşa încât să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai Duhului. Dar voi înşivă cunoaşteţi foarte bine că semnul distinctiv al credinciosului încredinţat cu mântuire (de bunuri) este să păstreze, spre bucuria împreună-slujitorilor lui, fără falsificare şi fără înşelare, cele pe care i le-a încredinţat spre administrare bunul Dumnezeu. La fel se cuvine ca şi eu să vă înfăţişez, precum este bineplăcut lui Dumnezeu, în interesul comun, cele pe care le-am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu. Căci, dacă Însuşi Domnul, Căruia Tatăl I-a arătat iubirea Lui: "întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei", Care a primit de la Tatăl toată autoritatea şi toată puterea ca să judece, spunea: "Tată1 Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc", şi iarăşi: "Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc", şi dacă Sfântul Duh nu vorbeşte de la El şi spune numai câte a auzit de la El, atunci cu atât mai mult este pentru noi pios şi totodată sigur să gândim şi să facem aceasta, (adică să vorbim) în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Aşadar, câtă vreme este nevoie să se lupte împotriva ereziilor care apar din timp în timp, urmând pe antecesori, diferitele împietăţi, care se seamănă de către diavol, să se împiedice prin metoda cuvintelor contrare sau chiar să se distrugă blasfemiile introduse; altădată, cu altă metodă, să se înfrunte potrivit nevoii celor bolnavi; adeseori cu cuvinte care nu se întâlnesc în Scriptură, dar în general nu sunt diferite de spiritul pios al ei. Pentru alte raţiuni şi Apostolul Pavel n-a ezitat să folosească fraze elinice ea să-şi atingă scopul. Dar acum, pentru scopul comun nouă şi vouă, am socotit că se cuvine să expun cele ce am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu şi astfel să împlinesc, cu simplitatea dreptei credinţe, cererea care provine din dragostea voastră pentru Hristos. Voi folosi cu fidelitate numele şi acele cuvinte care nu se întâlnesc, într-adevăr, cuvânt cu cuvânt, în dumnezeiasca Scriptură, dar păstrează ideea (înţelesul) care există în ea; dar acele cuvinte, în afară că sunt străine, care ne duc şi la înţeles necunoscut şi care nu este cu putinţă să se dovedească că au fost folosite de sfinţi, pe acelea le voi evita complet ca străine şi înstrăinătoare de credinţa pioasă. Aşadar, credinţa este acceptarea, fără ezitare, a celor auzite, cu deplină convingere cu privire la adevărul celor propovăduite cu harul lui Dumnezeu, credinţă pe care a dovedit-o Avraam, despre care s-a făcut încredinţare că "nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu şi s-a întărit in credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă". Dar dacă "Domnul este credincios întru cuvintele Sale" şi "toate poruncile Lui sunt credincioase, întărite în vecii vecilor şi împlinite întru adevăr şi întru dreptate", atunci cel care va falsifica ceva din cele scrise sau va adăuga la acestea ceva din cele nescrise va avea o cădere evidentă de la credinţă şi va da dovadă de mândrie; pentru că Domnul nostru Iisus Hristos spune: "Oile Mele ascultă de glasul Meu" şi mai înainte: "iar după un străin ele nu merg, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul străinilor". Dar şi Apostolul, folosind exemple din viaţă, opreşte şi mai aspru ca să adauge cineva ceva la Scripturile inspirate de Dumnezeu sau să scoată (ceva) din acestea, spunând: "că nimeni nu strică un testament întărit al unui om sau îi mai adaugă ceva".

II

Aşadar, am hotărât să evităm acum şi totdeauna orice cuvânt şi gând străin învăţăturii Domnului, din moment ce şi scopul nostru comun acum, precum s-a arătat deja, se deosebeşte foarte mult de subiectele acelora (ereticilor), din cauza cărora ne-am hotărât să scriem sau să vorbim, după situaţii, în mod diferit; pentru că într-adevăr atunci străduinţa noastră se îndreaptă spre cercetarea ereziei şi spre distrugerea proiectelor diavolului, în timp ce acum scopul nostru este simpla mărturisire şi descoperire a dreptei credinţe. Pentru aceasta nu se potriveşte acum cuvântului nostru aceeaşi metodă; căci aşa cum luptătorul şi agricultorul nu pot să ia în mâinile lor aceleaşi unelte (pentru că unele sunt uneltele celor care lucrează în siguranţă, pentru cele necesare existenţei, şi altele sunt platoşele celor rânduiţi pentru luptă), la fel nu poate să spună aceleaşi lucruri cel angajat (să vorbească) despre dreapta învăţătură şi cel angajat să convingă pe cei care vorbesc împotriva (dreptei învăţături). Pentru că unul este felul cuvântului pentru convingere şi altul cuvântul de îndemn. Un lucru este simplitatea celor care îşi mărturisesc credinţa lor în linişte, şi altul străduinţele celor care rezistă împotriva uneltirilor (antitezelor) ştiinţei mincinoase. Încât expunând şi noi cuvintele noastre în acelaşi mod, cu prudenţă, vom folosi în toate împrejurările limba potrivită fie pentru apărarea, fie pentru zidirea credinţei; uneori, adică, ne vom împotrivi cu mai mare dispoziţie de luptă împotriva celor care încearcă să ne distrugă credinţa cu planuri diavoleşti, iar alteori vom explica aceasta cu mai mare simplitate şi familiaritate pentru cei ce doresc să se întărească (zidească) în credinţă şi nu vom aplica decât numai cuvântul Apostolului: "să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia".

Dar, înainte de a trece la însăşi mărturisirea credinţei, merită să menţionăm şi aceasta, că mărimea şi slava lui Dumnezeu, care nu pot să fie cuprinse în cuvânt şi să fie concepute cu mintea, nu este posibil nici să fie tălmăcite, nici să fie cuprinse într-o expresie sau într-un gând; dar abia, şi cu dificultate, Scriptura de Dumnezeu inspirată a dat, prin mai multe cuvinte, care s-au împrumutat din folosinţa noastră zilnică, celor care au inima curată, o oarecare idee slabă despre Dumnezeu, ca prin oglindă, căci vederea către faţa lui Dumnezeu şi cunoaşterea desăvârşită se vor da, potrivit cu făgăduinţa existentă, în veacul viitor, celor vrednici să le primească; acum însă, chiar dacă cineva este Pavel sau Petru, vede cu adevărat, câte vede, şi nu rătăceşte, nici nu este victima închipuirii lui, cum vede în întuneric, ca în oglinda metalică, şi primeşte acum cu recunoştinţă o parte a adevărului, dar aşteaptă cu mare bucurie desăvârşirea în (veacul) viitor, ceea ce potrivind cuvântul Apostolul Pavel ne încredinţează într-un asemenea mod, aproape cum urmează: "Când eram copil" - când abia începusem să învăţ primele elemente ale cuvintelor lui Dumnezeu - "vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat" - şi mă străduiam să ajung la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos - "am lepădat cele ale copilului". Şi atât de mare progres şi îmbunătăţire în înţelegerea celor dumnezeieşti (Sf. Scriptură) am avut, încât cunoaşterea care se referă la cultul iudaic se aseamănă cu mişcările duhului copilăresc, în timp ce cunoaşterea care se dobândeşte prin Evanghelie se potriveşte bărbatului desăvârşit sub toate raporturile. Astfel, ceea ce se cunoaşte acum ca desăvârşit, dacă se compară cu cunoaşterea care se va descoperi celor vrednici în veacul viitor, este atât de mic şi de imperceptibil, încât comparându-l cu claritatea veacului viitor este mai inferior, cu atât cu cât imaginea oglinzii este mai obscură la vedere în comparaţie cu figura reală. De aceasta ne încredinţează şi fericitul Petru şi Ioan şi toţi ucenicii Domnului, care, prin progresul continuu şi statornic şi îmbunătăţirea lor în viaţa prezentă, garantează că acea cunoaştere care se rezervă în viaţa viitoare este deopotrivă de excepţională ca şi în exemplul oglinzii.

Ucenicii înşişi, după ce s-au dovedit vrednici de alegerea Domnului, de trăire împreună cu El, de trimiterea de către El (la propovăduire), de împărtăşirea harismelor dumnezeieşti, şi au auzit: "Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor", după această cunoaştere, după descoperirea tainelor, care erau ascunse pentru ceilalţi, când s-a apropiat însăşi această patimă a Domnului, au auzit totuşi: "încă multe am să vă spun, dar nu le puteţi purta acum".

III

Din acestea şi din alte asemenea cuvinte învăţăm că, potrivit Scripturii inspirate de Dumnezeu, cunoaşterea este fără sfârşit şi dumnezeieştile taine sunt în foarte mare măsură inaccesibile firii omeneşti în viaţa aceasta, pentru că, în timp ce fiecare om, care progresează, cunoaşte continuu tot mai multe lucruri, această cunoaştere a lui rămâne mereu în urmă în mod demn faţă de totalitatea (universalitatea) cunoaşterii, până când va ajunge perfecţiunea, când, adică, va fi suprimată (cunoaşterea) în parte. Aşadar nu e suficient un nume ca să exprimi împreună toate atributele lui Dumnezeu, nici nu se poate să fie folosit, în general, fără risc fiecare nume separat. Pentru că, dacă ar spune cineva "Dumnezeu", n-a exprimat "Tatăl", şi de la "Tatăl" lipseşte "Făcătorul". Şi iarăşi, de la aceste nume lipsesc înţelesurile: bunătăţii, înţelepciunii, puterii şi toate celelalte care sunt menţionate în Sfânta Scriptură. Şi iarăşi, dacă luăm numele "Tatăl", integral, cum îl folosim noi, săvârşim impietate, pentru că aceasta presupune patimă, manifestare senzuală, ignoranţă, slăbiciune şi câte alte asemenea. La fel se întâmplă şi cu numele "Făcătorul", pentru că presupune, pentru noi, timp, materie, unelte, ajutor. De toate acestea credinciosul pios - cu privire la Dumnezeu - trebuie să se păstreze curat, atât cît îi este cu putinţă omului; căci chiar dacă toate minţile s-ar uni ca să cerceteze tainele dumnezeieşti, şi toate limbile s-ar pune de acord să le facă cunoscute, niciodată nu va putea cineva să şi le apropie (însuşească) după importanţa lor. Această părere ne-o prezintă cu claritate şi înţeleptul Solomon, zicând: "Vreau să fiu înţelept, dar înţelepciunea s-a îndepărtat de mine mai mult decât era"; nu că înţelepciunea se îndepărtează, ci că nepătrunderea ei se învederează înainte de toarte acelora care cu harul lui Dumnezeu au dobândit cunoaştere mai mare. Aşadar, Scriptura inspirată de Dumnezeu foloseşte după trebuinţă mai multe nume şi cuvinte ca să prezinte o parte a slavei Dumnezeieşti; şi aceasta în mod obscur. Însă noi acum, fiindcă ne grăbim, nu avem nici puterea, nici timpul disponibil, ca să adunăm toate câte sunt înfăţişate pretutindenea în Scriptura de Dumnezeu inspirată despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Dacă totuşi luăm în considerare puţine din acestea, avem convingerea că şi acestea vor fi suficiente pentru conştiinţa voastră, şi vă veţi convinge că credinţa noastră se sprijină pe (Sfintele) Scripturi, şi vă veţi încredinţa şi voi despre adevăr şi toţi câţi doresc să se informeze despre noi. Pentru că toate încercările demonstrează că există o singură învăţătură pioasă (adevărată) şi astfel cel care are bună dispoziţie va recunoaşte, după părerea mea, din puţine exemple pietatea care există în toate.

IV

Aşadar, credem şi mărturisim un singur adevărat şi bun Dumnezeu şi Tată, de Care au fost făcute toate, Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; şi Unul-Născut Fiul Lui, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, singurul adevărat, prin Care s-au făcut toate, şi cele văzute şi cele nevăzute, şi prin El toate au fost aşezate şi întărite: "Acesta era la început cu Dumnezeu şi era Dumnezeu"; şi apoi, după Scriptură, "După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit; Acesta, deşi era întru totul asemenea şi icoană vie a lui Dumnezeu, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a umilit pe Sine şi a luat chip de rob", prin naşterea din Fecioara "purtând înfăţişare omenească", şi a împlinit, după porunca Tatălui, toate câte din Scriptură se referă la El sau au fost scrise despre El "şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce"; "şi a înviat a treia zi, din morţi, după Scripturi", şi S-a arătat sfinţilor Săi ucenici şi celorlalţi, precum este scris; şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; de unde va veni la sfârşitul acestei lumi să învieze pe toţi oamenii şi să dea fiecăruia după faptele lui. Atunci cei drepţi vor lua loc în viaţa veşnică şi în împărăţia cerurilor, iar cei păcătoşi vor fi condamnaţi la osândă veşnică "unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge".

Şi întru Unul Duhul Sfânt, Mângâietorul, cu harul Căruia am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării; Duhul adevărului, Duhul înfierii, prin Care strigăm cu îndrăzneală: "Avva, Părinte". Acesta împarte şi lucrează, cum vrea, harismele, care provin de la Tatăl, fiecăruia spre folosul (interesul) lui; Acesta învaţă şi ne aduce aminte toate câte aude de la Fiul; dar este bun şi călăuzeşte la tot adevărul şi sprijină pe toţi cei care cred, aşa încât să aibă cunoaştere sigură, şi mărturisire precisă a credinţei, şi adorare pioasă şi închinare duhovnicească şi adevărată lui Dumnezeu Tatăl şi Unuia-Născut Fiului Lui, Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi Lui însuşi. Fiecare nume dintre acestea ne lămureşte nouă cu înţelepciune caracteristica mai deosebită a celui numit; dar la fiecare nume vedem în mod pios calităţi particulare excepţionale. Într-adevăr, numele Tatălui se înţelege cu calitatea de părinte, al Fiului eu calitatea de fiu, iar al Sfântului Duh, cu calitatea Lui specială; nici Sfântul Duh nu vorbeşte de la Sine, nici Fiul nu face ceva de la Sine; ci Tatăl trimite pe Fiul, iar Fiul trimite pe Sfântul Duh. Astfel credem şi astfel botezăm în Treimea cea de o fiinţă, potrivit cu porunca pe care a dat-o însuşi Domnul nostru Iisus Hristos când a spus: "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă". Dacă respectăm acestea, dovedim dragostea noastră faţă de El şi ne facem vrednici, cum spune Scriptura, "să rămânem întru ea"; dacă nu le respectăm, dovedim că suntem vrăjmaşi. Căci Domnul spune: "Cel care nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele şi acel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte".

V

Dar, mai mult sunt mirat pentru că, în timp ce Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: "nu vă bucuraţi pentru că duhurile vi se pleacă; ci vă bucuraţi că numele vostru este scris în ceruri"; şi "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii"; şi în timp ce Apostolul, pe baza acestora, justificând nevoia dragostei în toate împrejurările, declară: "dacă aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător; şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt", şi mai jos: "cât despre proorocii - se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre ştiinţă, se va sfârşi"; şi următoarele, la care a adăugat: "şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare între acestea este dragostea"; aşadar, în timp ce acestea şi cele asemenea au fost hotărâte astfel de Domnul şi de Apostoli, îmi exprim mirarea cum arată oamenii atâta zel şi frământare pentru cele anulate (abrogate) şi pentru cele ce lipsesc, în timp ce pentru cele permanente şi mai ales pentru dragoste, cea mai importantă dintre toate, care caracterizează pe creştini, nu numai că ei înşişi nu se îngrijesc deloc, dar chiar se împotrivesc celor zeloşi şi celor care luptă împotrivă, împlinindu-se astfel cuvântul că: "nici voi nu intraţi şi nici pe cei care vor să intre nu-i lăsaţi". Pentru aceasta vă rog stăruitor şi vă implor să încetaţi cercetarea curioasă şi disputa necuviincioasă şi să vă mulţumiţi cu cuvintele sfinţilor şi ale Însuşi Domnului, dar să gândiţi lucruri vrednice de chemarea cerească şi să vieţuiţi cu vrednicie după Evanghelia lui Hristos, cu nădejdea vieţii veşnice şi a împărăţiei cereşti, care a fost pregătită pentru toţi cei care păzesc întru Duhul Sfânt şi întru adevăr poruncile lui Dumnezeu şi Tatăl, care se găsesc în Evanghelia fericitului Dumnezeu Iisus Hristos, Domnul nostru. Pietatea voastră ne-a reamintit să ne ocupăm de tema aceasta între cele din urmă în cuvântul nostru şi să vă expunem gândul nostru clar şi, prin voi, fraţilor întru Hristos, spre informarea voastră şi a lor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos; după aceasta am socotit că este necesar şi obligator să nu se turbure deloc unii pentru că am cercetat aceleaşi lucruri în alte împrejurări în chip diferit; pentru că în acele împrejurări am fost nevoiţi să respingem de fiecare dată subiectul introdus de vrăjmaşii adevărului; nici nu trebuie, desigur, să se turbure unii de vrăjmăşia acelora care vor să ne atribuie învăţătură străină, sau adesea să prezinte în mod mincinos ca ale noastre patimile lor, cu scopul ca să prezinte de partea lor pe cei care au o credinţă simplă (nevinovată). De aceştia este nevoie ca şi voi să vă feriţi, pentru că sunt străini faţă de credinţa evanghelică şi apostolică şi de dragoste; dar să vă aduceţi aminte şi de Apostolul care a spus: "dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema", aşa încât să observăm şi aceea: "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi"; şi aceea: "Să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după tradiţia (învăţătura) primită de la noi", şi să umblăm astfel după modelul sfinţilor, ca "fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, întru Care orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul". "Şi Dumnezeul păcii Însuşi să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească-se în întregime, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Dumnezeu care vă cheamă este credincios; El va şi îndeplini", dacă vom păzi poruncile Lui cu harul lui Hristos întru Duhul Sfânt.

VI

Socotind că cele în legătură cu credinţa sănătoasă au fost spuse pentru prezent îndeajuns, în Cele următoare ne vom strădui să îndeplinim, în nunele Domnului nostru Iisus Hristos, promisiunea pentru Regulile Morale. Aşadar, toate câte găsim dispersate în Noul Testament, oprite sau condamnate, pe acestea ne vom strădui, după putere, să le grupăm în reguli pe capitole, ca să uşurăm înţelegerea lor de către cei care doresc să le studieze.

La fiecare Regulă vom adăuga şi numărul capitolelor din Scriptură, care este inspirat fie din Evanghelie, fie din Apostol, fie din Fapte; aşa încât cel care va citi Regula şi va vedea primul sau, dacă s-ar întâmpla, al doilea număr, după ce va lua în mâinile lui însăşi Scriptura şi va cerceta capitolul care este paralel la numărul citat mai înainte, să găsească dovada din care s-a format Regula. Aşadar, am socotit de la început să pun alături, în Regulile Morale, şi pericopele din Vechiul Testament, care se potrivesc cu fiecare pasaj din Noul Testament; fiindcă nevoia era presantă, căci fraţii întru Hristos au cerut acum cu mai mult zel să ne îndeplinim vechile noastre promisiuni, ne-am amintit pe cel care a spus: "Dă sfat celui înţelept şi el se va face şi mai înţelept". Aşa încât cel care doreşte, poate, după ce dobândeşte suficientă (îndemânare de) pornire de la cele paralele, să ia în mâinile lui Vechiul Testament şi să cunoască singur potrivirea care există între toate Scripturile inspirate de Dumnezeu. Altfel, pentru credincioşii care au crezut în adevărul cuvintelor Domnului şi o singură frază este suficientă. Pentru aceasta am socotit îndestulător să pun alături nu toate câte se întâlnesc în Noul Testament, ci (numai) puţine din toate.