a) Divortul definit drept cadere din har. Problema divortului dintre soti nu a constituit la noi, pana in prezent, o preocupare speciala de teologie morala, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea casatoriei, privita dintr-o perspectiva care exclude un caracter strict utilitar, atarnand de legea iubirii, nu e un simplu preccpt evanghelic, pe care Biserica sa-l transforme intr-o norma juridica, ci un principiu care depaseste formalismul legii, pentru a patrunde in zona Imparatiei lui Dumnezeu. Dupa cum se stie, singura exceptie admisa in Evanghelie pentru desfacerea casatoriei este "pacatul adulterului". Prin urmare, adulterul este mentionat ca o dovada a faptului ca nu a fost realizata casatoria, ca legea Imparatiei lui Dumnezeu nu a fost implinita. Dragostea si adulterul se exclud reciproc, de aceea si Taina Casatoriei e incompatibila cu infidelitatea conjugala. Temeiul iubirii este credinta. Biserica nu "dezleaga" casatoria, de vreme ce comuniunea in iubire nici nu exista, fie ca nu a avut niciodata loc, fie ca nu mai are loc. Biserica constata caderea din har a unor soti ce s-au casatorit.

Adulterul distruge esenta tainica a casatoriei, el devine semnul evident al faptului ca din casatorie a disparut iubirea, ca viata conjugala si-a piedut sfintenia. Intrucat iubirea dintre soti este materia Tainei Casatoriei, intr-o novela a Imparatului Iustinian se afirma ca "o casatorie nu este reala decat prin iubire" (Nov. 74). "Divortul nu este decat o constatare a absentei, a disparitiei, a distrugerii iubirii si prin urmare simpla declaratie a neexistentei casatoriei". Dar aceasta afirmatie nu contrazice ideea nedesfacerii casatoriei, asa cum este conceputa in Ortodoxie.

Viata crestina este o realitate teandrica, ea are un aspect divin, dar totodata are si un aspect omenesc, social-religios, intrucat se afla aici pe pamant. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriuzis nu lipsestc cu desavarsire din normele religioase si etice, care reglementeaza existenta si activitatea Bisericii. Mantuitorul n-a inzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna randuiala ce trebuie observata in viata crestina. Dreptul nu intra in continutul specific al Revelatiei nou-testamentare, insa o oarecare prezenta a normei de natura juridica aflam si in religia crestina, chiar de cand ea este organizata in chip social. Numai in sensul conformitatii cu norma canonica, pacatul adulterului, la care se refera Mantuitorul la Matci XIX, 9, devine "un caz de divort", in intelesul juridic actual al cuvantului. Astfel, nici legea bisericeasca sau canonica nu trebuie desconsiderata, abrogarea ei sub pretextul ca iubirea trebuie sa se infaptuiasca de la sine, ar constitui si acest lucru o ipocrizie. Ceea ce dobandim din lucrarea harului e, desigur, mai presus decat ceea ce primim prin dispozitia legii. Dar pentru aceasta, o realitate superioara nu trebuie sa nimiceasca una inferioara. Pe aceasta linie, Biserica Ortodoxa si-a stabilit atitudinea sa canonica fata de divort: "Legatura de casatorie intre doua persoane incheiata legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine insusi este mai puternic decat ideea Bisericii despre indisolubilitatea casatoriei si care distruge baza ei morala si religioasa si care, de asemenea, este moarte, numai ca in alta forma". Adulterul este moartea morala. Prin acest pacat, casatoria intra in disolutia ei interioara. In suportarea poverii pe care i-o procura partea ce a comis sperjurul, sotul nevinovat ajunge in situatia de a indura un adevarat martiriu, devenind o victima a unei casatorii nefericite. Desi adesea mai putin remarcate, casatoria nefericita prezinta si alte victime, tot atat de grave: copiii care sufera si a caror educatie e mai mult decat compromisa.

b) Eforturi necesare in vederea salvarii casatoriei de la divort. La aparitia crestinismului, in viata sociala greco-romana, in casatorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al convietuirii cinstite si astfel divortul era, in toate privintele, la discretia sotilor. Numai influenta morala a Bisericii crestine a putut pune stavila opiniei denaturate privitoare la casatorie, proclamand indisolubilitatea legaturii dintre soti, dupa norma etema a vietii spirituale (Mt. XIX, 6). Divortul este o solutie extrema. In afara ordinii divine, convietuirea impreuna a barbatului cu femeia, in conditiile aratate mai inainte, are, de cele mai multe ori, neajunsurile ei, asupra carora nimeni nu poate inchide ochii. Ele pot fi inlaturate, dar numai printr-o influenta si interventie morala. Chiar in cazul tradarii prin adulter de catre un sot a destinului conjugal comun, celalalt sot nu are numaidecat datoria de a face ruptura launtrica dintre ei atat de mare incat sa ajunga pana la consumarea tragediei. Dimpotriva, obligatia lui morala este de a astepta intoarcerea prin pocainta a sotului sperjur. Este trist, fara indoiala, ca o femeie nevinovata sa fie condamnata a ispasi intr-o vaduvie anticipata greseli care nu sunt ale sale. Dar suferinta acestei femei, care va evita insa orice complicitate cu barbatul cazut, este o jertfa care asigura viitorul caminului, fericirea si linistea generala. Inainte de orice tentativa de divort, sotul care a ramas nevinovat se cuvine sa fie aplecat spre iertarea celui vinovat.

In precizarea naturii si a sensului iertarii in viata morala, invatatura ortodoxa nu ramane la simpla condamnare a raului, ci ea duce pana la capat ideea nimicirii lui. Nu poti scapa de tirania exemplului dat de semenul care ti-a facut o nedreptate decat zdrobind insasi puterea raului care a ajuns pana la tine, indepartand din inima ta tot resentimentul fata de persoana in cauza. Venirea in lume a Mantuitorului a pus intr-o noua lumina valoarea omului si a deschis un drum nou pentru nimicirea raului, drum care consta intr-o raspundere vie a omului pentru semenul sau, mai ales cand acesta este un sot, intr-o dorinta aprinsa pentru salvarea sufletului lui, cu orice pret ar fi platita. Iubirea face ca iertarea sa nu fie o simpla trecere cu vederea si o nesocotire a greselii pe care a savarsit-o un sot, ci sa fie o iertare creatoare. Pacatul se opune harului si dragostei deopotriva. La temelia desfiintarii lui, impreuna cu puterea cunoasterii tainelor sfinte, se afla nimicirea egocentrismului. Dumnezeu comunica harul iertarii acolo unde este prezenta iubirea. (Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)

c) Motive de divort acceptate de Biserica. Motivele de divort admise de legile de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe care le-o acorda o legislatie sau alta. Numarul acestor motive a fost foarte mare si uneori s-a mers la specificarea in amanunt a motivelor de divort, atit prin legile de stat, cit si prin cele bisericesti.

Legislatia Bisericii ca si practica vietii bisericesti n-a stabilit niciodata o lista determinata sau precisa de motive de divort. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divort in primul rind dupa normele sale cu caracter religios si apoi dupa normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divortului.

Mai intii, Biserica a admis divortul pentru un singur motiv si anume pentru acela pe care il socoteste ca atare si Mintuitorul insusi: si anume adulterul. In cazul acestuia, despartirea casatoriei nu intimpina nici un fel de greutate sau impotrivire din partea autoritatii bisericesti. In cazul altor motive insa, care puteau fi oricit de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divortului, tinind la trainicia casatoriei, dupa cuvintul Domnului ca : «ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta» (Mat. 19, 6), si dupa cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel : «legatu-te-ai cu femeia, nu cauta despartirea» (I Cor. 7, 27) si apoi: «celor casatoriti, nu eu, ci Dumnezeu le porunceste: femeia sa nu se desparta de barbat» (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica avind misiunea ducerii la indeplinire a scopului sau si avind si puterea de a rindui astfel de mijloace sau norme prin care ori sa serveasca mai bine statornicirea unei bune rinduieli in viata Bisericii, ori sa evite tulburarea si pagubirea acesteia, a gasit necesar ca si in materie de divort poate stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul mentinerii casatoriilor care nu-si mai pot atinge scopul si care primejduiesc de-a dreptul atit viata fizica, cit si cea morala si religioasa a sotilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentind in chip negativ si societatea bisericeasca pe o raza destul de intinsa. De aceea pornind de la constatarea ca divortul se admite de catre Mintuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala, si socotind ca mai exista si multe acte care pot provoca moartea morala a unuia dintre soti, precum si unele care pot provoca moartea religioasa, iar altele moartea civila a unuia dintre soti, cu efectele lor negative asupra intregii familii si asupra obstei bisericesti in genere, pe cale practica ca si prin anumite hotariri, unele originare chiar din epoca apostolica, s-a admis pronuntarea divortului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adica socotite ca ele  produc efecte asemanatoare cu moartea fizica, desi nu identice cu aceasta si ca precum prin aceea inceteaza legatura casatoriei, tot asa si acestea pot impune in unele cazuri incetarea legaturii matrimoniale.

Urmind acest mod de a privi lucrurile, motivele de divort admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala; motive care provoaca moartea fizica partiala; si motive care provoaca moartea civila.

Motivele din prima categorie, adica acelea care provoaca moartea religioasa sint urmatoarele: apostazia, erezia si tinerea la botez a propriului fiu.

Motivele care provoaca moartea morala sint urmatoarele: alienatia incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osinda grava din partea duhovnicului care se da pentru pacate foarte grele, cum sint cele strigatoare la cer, adulterul, boala venerica, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale, si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sint : neputinta indeplinirii indatoririlor conjugale sau impotenta, boala grava incurabila si contagioasa (lepra etc.).

Motivele mai importante care provoaca moartea civila sint: declararea unui sot ca disparut, anularea unei casatorii prin hotarire judecatoreasca, calugarirea si alegerea de episcop.

Pentru aprecierea motivelor de divort si pentru admiterea lor si deci pentru pronuntarea divortului in viata de stat au competenta instantele judecatoresti. In tara noastra aceasta competenta o au judecatoriile si tribunalele judetene.

In Biserica noastra, de la incetarea competentei istantelor bisericesti pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legaturii de taina sau divortul bisericesc se pronunta prin hotararea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesati, insotita de actul doveditor al obtinerii divortului civil, in conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.

In legatura cu modul in care se pronunta divortul si cu formele care trebuiesc indeplinite pentru obtinerea lui, s-a pus mai demult in discutie necesitatea revenirii la unele randuieli care au fost abandonate pe nesimtite si in speta necesitatea revenirii la pronuntarea divortului printr-un act al episcopului care sa insemneze de fapt dezlegarea legaturii de taina dintre persoanele care cer sa fie despartite, pentru ca fara o astfel de dezlegare, divortul bisericesc nu are decat caracterul unei ingaduinte sau tolerante a separarii conjugale a celor ce divorteaza, iar nicidecum caracterul de act prin care casatoria existenta anterior in chip deplin, si legal si religios inceteaza sa mai existe de la data pronuntarii divortului.

(Dreptul Canonic Ortodox)