A celui întru sfinți Părintele nostru de Dumnezeu-purtătorul arhiepiscop al Tesalonicului, Simeon






Cuvânt despre mântuitoarea numire și chemare a Domnului nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, sfânta cu adevărat și dumnezeiasca rugăciune [isihastă]

(P.G. 155, 541-549)

 

I

Sunt numeroase rugăciuni despre care în parte vom vorbi după cât ne va fi în putință. Între toate însă, mai ales, este cea dată nouă în Evanghelie de Domnul nostru Iisus Hristos, conținând pe scurt toată învățătura și puterea evanghelică, adică mântuitoarea chemare a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care și alți mulți încercați dintre cuvioșii noștri Părinți au scris, cum sunt Părintele cu cuvinte de aur care a învățat despre această rugăciune în trei cuvântări, sau ca Purtătorul de Dumnezeu Părinte al Scării, sau ca Nichifor ascetul, ori ca cel între sfinți episcop al Foticeii, Diadoh, sau ca Simeon Noul Teolog, și ca ceilalți în care în mod vrednic a locuit Duhul lui Dumnezeu. Această rugăciune încă se mai numește și în Sfântul Duh, după cum spune și Pavel că "nimeni nu poate să numească pe Iisus Hristos Domn decât în Duhul Sfânt". Și de la Dumnezeu este cel care zice aceasta. "Orice duh, zice, care mărturisește că Domnul Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu".

II

În aceste zile ale noastre au scris împreună cu Duhul despre aceasta mai cu osebire, ca fiind cu adevărat și ei de la Dumnezeu, de Dumnezeu grăitorii și purtătorii și hristoforii și în adevăr îndumnezeiții Calist, cel între sfinți Părinte al nostru și Patriarh de la Dumnezeu al capitalei noua Romă, și Ignatie, cel de un gând cu el și împreună nevoitor. Aceștia au scris cu foarte mare iscusime o carte duhovnicește și dumnezeiește gândită în care au pus la un loc cele înrudite [cu această temă] așezate în o sută de capete arătând și prin număr desăvârșirea învățăturii. Aceste vlăstare desăvârșite ale împărăteștii cetăți, au viețuit înainte împreună făcând toate și ducând viață în feciorie și în călugărească supunere, iar apoi trăind neîntrerupt împreună ascetic și cerește viața cea în Hristos, pentru care Însuși Hristos către Tatăl s-a rugat pentru noi toți [ca s-o avem], păzind-o în ei înșiși ca niște luminători, după Pavel, în lume, și au fost văzuți având cuvântul vieții. Căci s-au ostenit mai mult decât mulți dintre sfinți pentru unitatea și iubirea în Hristos, încât să nu se vadă vreodată vreo deosebire în obiceiuri sau vreo întristare fie și trecătoare, lucru care între oameni este aproape cu neputință. De aceea, s-au făcut ca niște îngeri, păzind în ei pacea lui Dumnezeu care este Iisus Hristos, pacea noastră, cum a zis Pavel, "Cel ce face pe cele două una și a Cărui pace covârșește orice minte", predându-se cu pace liniștii celei mai de sus și întreit luminate, degrab văzând tot mai clar pe Iisus pe Care L-au iubit din suflet și pe Care cu adevărat L-au căutat. Și s-au făcut una cu El, și cu lumina Lui prea dulce și s-au făcut părtași fără săturare Dumnezeirii. Încă și arvuna Duhului au luat de aici, curățindu-se prin făptuire și contemplație și s-au făcut părtași, întocmai ca apostolii, dumnezeieștii lumini cea din munte. Și au arătat multora în chip vizibil spre mărturie fața lor strălucitoare ca a lui Ștefan, harul arătându-se nu numai în inima lor, ci și pe chipul lor. De aceea au fost văzuți la fel ca și acel mare Moise, după cum mărturisesc cei care i-au văzut, strălucindu-le figura ca soarele. Întocmai ca acest fericit, bine pătimind și învățând prin experiență, au vorbit cu limpezime despre dumnezeiasca lumină a lucrării naturale a lui Dumnezeu și a harului. Și, în plus, aduc martori pe sfinți când vorbesc despre această sfântă rugăciune.

III

Deci această dumnezeiască rugăciune, chemarea Mântuitorului nostru ?Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă?, este și rugăciune și făgăduință, și mărturisire a credinței, și dătătoare a Duhului, și aducătoare a dumenzeieștilor daruri, și curățire a inimii, și alungarea demonilor, și locuire în noi a lui Iisus Hristos, și izvor al înțelesurilor duhovnicești și al gândurilor dumnezeiești, și izbăvire de păcate, și tămăduire a trupului și a sufletului, și dătătoare a dumnezeieștii luminări, și izvor al milei dumnezeiești, și răsplătitoare întru smerenie cu descoperiri ale tainelor dumnezeiești și singura mântuitoare căci aduce cu ea numele mântuitor al Dumnezeului nostru, singurul nume care trebuie chemat de noi, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și nu este altul în care să ne mântuim, după cum spune Apostolul. De aceea este și rugăciune, căci prin ea cerem dumnezeiasca milă, și făgăduință căci prin ea ne înfățișăm pe noi înșine lui Hristos prin însăși chemarea Lui. Încă și mărturisire este, deoarece aceasta a mărturisit Petru, fiind fericit de Domnul; și dătătoarea Duhului este fiindcă "nimeni nu poate numi Domn pe Iisus Hristos decât în Duhul Sfânt". Și dătătoare a darurilor dumnezeiești e, căci "pentru aceasta îți voi da ție, zice Hristos lui Petru, cheile împărăției cerurilor". Și curățirea inimii, căci Îl cheamă și-L vede pe Dumnezeu care curățește pe privitor. Și izgonire a demonilor, căci în numele lui Iisus Hristos au fost alungați și sunt hăituiți toți dracii. Și locuire a lui Hristos, căci, prin pomenirea Lui, Hristos este în noi și prin pomenirea-I se sălășluiește și dă bucurie. "Adusu-mi-am aminte, zice, de Dumnezeu, și m-am bucurat". Mai este și izvor al înțelesurilor și gândurilor duhovnicești, fiindcă Hristos este comoara oricărei înțelepciuni și cunoștințe și dă pe aceasta celor în care locuiește. E și izbăvire de păcate căci despre ea zice: "câte veți dezlega vor fi dezlegate și în cer", este și tămăduire a sufletelor și a trupurilor căci "în numele lui Iisus Hristos scoală-te și umblă" zice, și: "Enea, te vindecă Iisus Hristos". Este această rugăciune și dătătoare a luminării dumnezeiești căci Hristos este lumina cea adevărată și harul și strălucirea Lui le-o dăruiește celor care Îl cheamă pe El. "Și va fi, zice, lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi" și: "cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții". Și izvor al milei dumnezeiești este, căci milă cerem, iar Domnul este milostiv și se milostivește de toți cei care-L cheamă, și face degrabă dreptate celor care strigă către El. Este și răsplătire cu descoperiri a tainelor dumnezeiești către cei smeriți căci lui Petru, pescarul, aceasta i s-a dat de la Tatăl cel ceresc prin descoperire. Și Pavel a fost răpit în Hristos și a auzit descoperiri, și ea, rugăciunea, întotdeauna lucrează aceasta. E și singura mântuitoare pentru că, în nimeni altul, zice Apostolul, nu este să ne mântuim noi. Iar acesta este Mântuitorul lumii Hristos. De aceea în ziua cea de pe urmă va mărturisi toată limba și va lăuda cu voie și fără de voie pe Domnul Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Rugăciunea aceasta este și semn al credinței noastre, că suntem și ne chemăm creștini și mărturie că de la Dumnezeu suntem. Căci orice duh care mărturisește că Domnul Iisus Hristos a venit în trup, este, zice, de la Dumnezeu, după cum am mai arătat. Iar tot cel ce nu mărturisește aceasta nu e de la Dumnezeu. Și acesta este Antihristul, cel ce nu-L mărturisește pe Iisus Hristos. De aceea trebuie ca toți credincioșii să mărturisească neîncetat acest nume, și pentru proclamarea credinței, și pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, de care nimeni nu ne va putea despărți vreodată, și pentru harul care vine din numele Lui și pentru iertarea și izbăvirea și vindecarea, sfințirea și luminarea și toate cele spre mântuire. Căci întru acest dumnezeiesc nume apostolii au săvârșit și minuni și au învățat. Căci zice dumnezeiescul evanghelist "acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" - iată credința. "Și crezând, viață să aveți întru numele Lui" - iată mântuirea și viața.

IV

Acest nume deci, ca o rugăciune, să-l zică tot cel evlavios și cu mintea în sine și cu gura, și stând și umblând, și așezat și în picioare, și orice ar face sau ar zice, pe sine însuși spre aceasta să se ostenească și să se forțeze. Va găsi o mare bucurie și veselie, așa cum au experiența aceasta cei ce se îngrijesc de ea. Căci această lucrare este și pentru cei din pustiu, și pentru monahii ce se află în mijlocul zgomotelor, și în orice altă condiție ar fi, toți trebuie în fiecare caz să aibă ca model lucrarea acestei rugăciuni după putere, atât clericii, cât și monahii și laicii. Monahii deci, ca unii aflați în această ceată, au obligația necesară pentru aceasta, chiar având ascultări în locuri gălăgioase, totdeauna sunt obligați să se străduiască spre lucrarea acestei rugăciuni și să se roage Domnului neîncetat, chiar și după vreo tulburare sau întunecare sufletească, ca nu cumva prin dezinteresul minții aceasta să fie furată de vrăjmaș și să fie robită, ci să revină la rugăciune și să se bucure cei care se reîntorc la ea. Cei hirotoniți să se îngrijească de lucrarea aceasta apostolică și de dumnezeiasca predică și de săvârșirea lucrărilor dumnezeiești arătând iubirea lui Hristos. Cei din lume însă, ca pe o emblemă a lor și ca un semn al credinței, și pază și sfințire, și alungare a oricărei ispite, să lucreze această rugăciune, după putere. Așadar toți cei hirotoniți, laicii și monahii sculându-se din somn, trebuie să-și îndrepte gândul spre Hristos întâi, și de Hristos mai întâi să-și amintească, și aceasta să o aducă început al oricărei cugetări ca jertfă lui Hristos. Că de Hristos, Care ne mântuiește și atât ne iubește, trebuie să ne amintim înainte de orice alt gând fiindcă suntem și ne numim creștini și ne-am îmbrăcat în El prin dumnezeiescul Botez, și am primit pecetea Lui prin Mir, și ne-am făcut părtași Sfântului Său Trup și Sânge și încă ne împărtășim cu acestea, și suntem mădularele Lui, și templu căci în El ne-am îmbrăcat și locuiește întru noi, iar pentru aceasta Îl iubim și veșnic de El trebuie să ne amintim. Fiecare, deci, să aibă în plus și un timp hotărât după putere în care să zică această rugăciune de un anumit număr de ori. Iar despre aceasta ajunge câte am spus; iar de voiește cineva mai multe, sunt numeroase scrieri care învață. Căci începusem deja să vorbim despre rugăciunile Bisericii care se săvârșesc după rânduială, când s-a făcut cerută o lămurire și despre această rugăciune isihastă. Și am văzut acum după putere. Deci, mai întâi zicem că aceasta este lucrarea îngerilor, cum am mai arătat, și că Biserica are zel spre ea, ca spre una prea dumnezeiască. Căci orice altă lucrare, adică milostenia și slujirea fraților, vizitarea bolnavilor și purtarea de grijă a celor întemnițați sau robiți, necazurile și cele asemenea, se săvârșește pentru iubirea de frați și prin ei este dusă la Dumnezeu. Iar sărăcia și postul, culcarea pe jos și plecarea genunchilor, privegherea și celelalte rânduite spre smerirea trupului pentru curățenie, și pe Dumnezeu Îl apropie și prieten Îl fac și ca jertfă bună Lui sunt, dar nu I se înfățișează lui Însuși Dumnezeu. Rugăciunea însă înfățișează lui Dumnezeu Însuși și unește cu El, și cele ale prietenului săvârșește și vorbește și are îndrăzneală și cere și una se face cu Acela. Trebuie deci în mod necurmat și neîncetat să fie zisă această rugăciune, întocmai ca cea a îngerilor. Căci doar asta cere Dumnezeu de la noi, să ne aducem aminte de El, și împreună cu El să fim, și doar pe El să-L căutăm și să-L iubim și să-L vedem așa încât și cele ale Lui să le primim în mod curat și nemijlocit. Dar fiindcă acest lucru ne este cu neputință din cauza învelișului trupului și a trebuințelor, și abia unora în mod rar li s-a făcut acest dar al lui Dumnezeu de a fi întocmai cu îngerii, din necesitate Biserica a rânduit timpuri anumite și trebuincioase pentru rugăciuni și care sunt obligatorii pentru fiecare credincios.