Sfântul Vasile cel Mare

CONSTITUŢIILE ASCETICE

Către cei care locuiesc chinovitic şi singuri

Introducere

I

 

După ce ai redobândit, prin Hristos, uşurinţa de a înţelege şi ai înălţat mintea deasupra dorinţelor, plăcerilor şi grijilor lumeşti şi după ce te-ai străduit cu râvnă să separi şi să smulgi, cu orice chip, gândul de la patimile trupeşti, de multe ori ne-ai împărtăşit gândurile, căutând să înveţi cum trebuie să duci la capăt lupta începută, fără să fii stăpânit vreodată de plăcerile trupeşti care asaltează sufletul prin trup. Ai dorit după aceea să ştii care este cel dintâi lucru pe care se cuvine să-l evite cineva înainte de toate, apoi pe care (să-l evite) după primul, şi pe care dintre lucrurile bune trebuie să le dorească cu ardoare, aşa încât prin veghere atentă să evite săvârşirea lucrurilor ce nu se cuvin, iar prin râvnă să obţină împlinirea celor bune.

Mi-ai cerut, după aceea, ca să-i expun în scris părerea mea în privinţa aceasta. Pentru aceasta m-am şi grăbit, ca să nu pierd din vedere râvna ta cea bună; ci să întăresc chiar buna dispoziţie a ta şi s-o confirm cu propriile mele sfaturi; dar nu fiindcă ofer învăţătură potrivită pentru obiectul discuţiei, ci ca să nu ascund sub tăcere, ca în ţărână, ceea ce există, şi ca să evit, astfel, pedeapsa care a fost pronunţată pentru cel care a ascuns talantul în pământ.

Fără îndoială, căsătoria este, de obicei, pentru oameni, motivarea antrenării lor în dorinţele, plăcerile şi grijile lumeşti. Căci nimeni nu poate descoperi o dorinţă mai puternică şi mai constrângătoare, existând în natura trupului, decât dorinţa bărbaţilor pentru femeie, sau a femeilor pentru bărbat; şi e chiar foarte natural, pentru că de la natură se tinde către naşterea descendenţilor. Ei bine, fiindcă are putere excepţională, căsătoria trebuie să poarte şi o sarcină mai grea. Căci nici chiar grijile care se întâmplă oamenilor pe neaşteptate nu sunt mai grele decât acelea care vin cu grămada din cauza căsătoriei, precum spune Sf. Pavel, că, adică "cel căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii", fiind năpădit de griji. Într-adevăr, cel necăsătorit poate să se întreţină singur pe sine şi nevoile legate de trup, sau poate chiar să le şi înfrunte, pentru că are puterea să se convingă uşor spre aceasta; dar cel care are grija soţiei şi a copiilor nu este stăpânul părerii lui, ci lucrează de nevoie după plăceri şi - fiindcă se ocupă cu îngrijirea copiilor - este invadat de griji nenumărate, pe care vom putea să le enumerăm mai pe larg altă dată.

II

Aşadar, cel care doreşte mult să fie liber de legăturile lumii evită căsătoria ca pe cătuşe; iar după ce evită aceasta, îşi închină viaţa lui Dumnezeu şi acceptă fără rezervă viaţa castităţii, aşa încât să nu poată să se mai întoarcă la căsătorie, ci să lupte cu orice chip pentru castitate, luptând contra naturii şi, mai ales, contra pasiunilor mai violente ale ei. Căci, după ce devine un astfel de iubitor al lui Dumnezeu, fiindcă doreşte să se împărtăşească de liniştea (apatia) Aceluia, oricât de puţin şi fiindcă doreşte să guste sfinţenia duhovicească, calmul, liniştea, buna dispoziţie şi desfătarea şi bucuria care rezultă din acestea, veghează cu grijă să-şi ţină gândul departe de orice patimă materială şi trupească, care tulbură sufletul, şi cercetează cele dumnezeieşti cu privirea curată şi neumbrită a sufletului, umplându-se, fără să se sature, din lumina care vine de acolo. Şi, după ce a exersat sufletul într-o asemenea obişnuinţă şi stare, devine familiar lui Dumnezeu, atât cît îngăduie "asemănarea" şi se face iubit şi foarte dorit de Acesta, fiindcă a îndurat lupta mare şi greu de câştigat şi a avut bucuria să intre în legătură cu Dumnezeu cu mintea curăţită de amestecul celor materiale şi desprinsă de frecventarea patimilor lumeşti. Este potrivit, deci, şi just ca acela care s-a înălţat la o asemenea obişnuinţă, prin exercitarea de care am amintit mai înainte, să nu mai coboare iarăşi prin excitările cărnii la practicarea pasiunilor ei; să nu accepte nici aburii care se ridică de acolo, ca să nu se întunece astfel ochiul sufletului ca de o pâclă foarte adâncă şi să nu decadă din contemplarea dumnezeiască, aşa cum se irită privirea cugetului de fumul patimilor.

 

Se cuvine ca rugăciunea să fie avută în vedere înainte de toate

I

 

Orice faptă, iubitule, şi orice cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este normă de pietate şi de virtute. Pentru aceasta, desigur, S-a şi întrupat, înfăţişând ca într-un tablou pentru noi pietatea şi virtutea, pentru ca privind la acest tablou să imităm fiecare, după putere, originalul (arhetipul). Căci pentru aceasta poartă însuşi corpul nostru, pentru ca să imităm şi noi, pe cît se poate, viaţa Lui. Aşadar, tu, când auzi cuvântul şi fapta Lui, să nu asculţi cu indiferenţă şi simplu, oricum ar fi, ci să pătrunzi în fondul sensurilor; să devii părtaş acelora care l-au transmis după înţelesul tainic. Pentru că, într-adevăr Marta primeşte bine pe Domnul, iar Maria se aşează lângă picioarele Lui; dar amândouă surorile aveau bunăvoinţă. Să separi acum lucrurile; Marta s-a apucat să pregătească cele necesare pentru satisfacerea trebuinţei Lui trupeşti, iar Maria s-a aşezat lângă picioarele Lui şi I-a ascultat cuvintele. Deci una şi-a achitat conştiinţa faţă de ce se vedea, alta a slujit la ce nu se vedea. Pentru că într-adevăr cel prezent era şi om şi Dumnezeu, acelaşi Stăpân care a acceptat bunăvoinţa ambelor femei. Dar Marta, fiindcă era copleşită de oboseală, a rugat pe Domnul să intervină, pentru ca sora ei s-o ajute la slujire, zicând: "Spune-i să se ridice şi să slujească cu mine". Domnul, însă, răspunzând, i-a zis: "Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie; Maria, totuşi, partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea". Fiindcă nu ne găsim aici ca să ne odihnim în paturi şi să hrănim pântecele, ci am venit ca să vă hrănim cu cuvântul adevărului şi cu înţelegerea tainelor. Aşadar, pe una n-a îndepărtat-o de la lucrul ei, iar pe cealaltă a acceptat-o pentru devotament. Ia aminte acum că pentru amândouă femeile au fost pregătite două părţi; una este inferioară, fiindcă a ales pe cea corporală - şi totuşi foarte utilă - slujirea; cealaltă este superioară şi mai duhovnicească, fiindcă s-a înălţat prin înţelegerea tainelor.

Tu, cel care asculţi, să iei acestea în mod duhovnicesc şi să alegi pe care o vrei. Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele lui Hristos. Pentru că Acesta a spus: "Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut". Pentru că dacă ai primit pe străini şi ai ajutat pe săraci şi ai mângâiat pe cei în suferinţă şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui însuşi. Dacă totuşi vrei să imiţi pe Maria care a lăsat slujirea trupului şi s-a ridicat la contemplarea obiectivelor duhovniceşti, să faci aceasta cu consecvenţă şi sinceritate. Lasă trupul, lasă agricultura, bucătăria şi pregătirile, şi aşează-te lângă picioarele Domnului şi ascultă cuvintele Lui, ca să devii părtaş al tainelor dumnezeirii. Pentru că (contemplarea) învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului.

II

Ai primit deci, iubitule, exemple şi dovada; să imiţi ceea ce vrei; poţi să devii sau slujitorul săracilor sau iubitorul învăţăturii lui Hristos. Dar dacă ai putea să le imiţi pe amândouă, din amândouă părţile vei primi roada mântuirii. Dar, primul vine cuvântul duhovnicesc, iar toate celelalte al doilea, "pentru că Maria" - spune Mântuitorul - "partea cea bună a ales". Aşadar, dacă şi tu doreşti să fii adept al lui Hristos, să te aşezi la picioarele Lui şi să-I primeşti Evanghelia; vei lăsa acolo toată averea ta şi vei trăi fără griji; vei uita atunci chiar propriul tău corp şi astfel vei putea să urmezi învăţătura Lui, ca să imiţi pe Maria şi să câştigi cea mai înaltă mărire.

Iar când te rogi, să fii atent să nu ceri unele în locul altora şi să provoci mânia Domnului; şi să nu ceri bani, mărire lumească, putere sau orice altceva dintre cele rezultate din acestea, ci, să ceri împărăţia lui Dumnezeu, şi El îţi va procura toate cele de trebuinţă trupului, precum spune Însuşi Domnul: "Căutaţi (mai întâi) împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". Iar pentru rugăciune, iubitule, există două moduri: primul este cel al preamăririi cu umilinţă, iar al doilea, care urmează acestuia, este al cererii. Aşadar, când te rogi, să nu începi îndată cu cererea; altfel devii bănuit în privinţa intenţiei, că te rogi lui Dumnezeu constrâns de nevoie. La începutul rugăciunii, deci, uită-te pe tine însuţi, pe soţie, pe copii; lasă pământul, întinde braţele spre cer; lasă toată făptura văzută şi nevăzută şi începe să preamăreşti pe Cel care a făcut toate; iar când Îl preamăreşti pe Acesta, să nu-ţi rătăcească mintea încoace şi încolo, nici să nu băsmeşti ca păgânii, ci să alegi din Dumnezeieştile Scripturi şi să zici: "Te binecuvîntez, Doamne, Cel îndelung-răbdător, Cel fără de răutate, Care în fiecare zi ai îndurare pentru greşelile mele şi Care ne-ai dat nouă tuturor posibilitatea pocăinţei. Căci pentru aceasta treci sub tăcere şi ne ierţi, Doamne, ca să Te preamărim pe Tine, Care dai, din iubire, mântuire neamului nostru, uneori insuflând teamă, alteori îndemnând, alteori folosind pe profeţi şi, în cele din urmă, cercetându-ne prin venirea Hristosului Tău. Pentru că Tu ne-ai creat pe noi, şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru".

III

Iar când vei preamări, după Scripturi, precum poţi, şi vei înălţa ludă către Dumnezeu, atunci să începi şi să spui, cu umilinţă: "Eu, Doamne, nu sunt vrednic să vorbesc înaintea Ta, pentru că sunt tare păcătos". Şi chiar dacă conştiinţa ta nu te mustră încă pentru vreun rău, se cuvine să spui, totuşi, aşa, fiindcă nimeni nu este fără de păcat în afară de Dumnezeu şi pentru că, în timp ce săvârşim multe păcate, pe cele mai multe nici nu le cunoaştem. Pentru aceasta Apostolul spune: "Conştiinţa nu mă acuză de nimic, dar cu aceasta nu m-am îndreptat", adică săvârşesc multe păcate, dar nu le sesizez. Pentru aceasta şi profetul spune: "Cine va pricepe greşelile". Aşa încât nu vei minţi dacă te numeşti tu însuţi păcătos, pentru că păcătuieşti şi numai prin aceea că-ţi pui în gând să zici: nu sunt păcătos; aşadar, mai degrabă spune: sunt mai păcătos decât toţi, întrucât calc porunca dumnezeiască, care rânduieşte: "când veţi face toate (cele poruncite) să spuneţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem". Astfel se cuvine să ai în mintea ta totdeauna aceasta: sunt netrebnic, şi aceasta: "cu smerenie să se socotească unul pe altul mai de cinste decât el însuşi". Aşadar, să te rogi lui Dumnezeu cu teamă şi cu umilinţă. Iar când vei adresa cuvânt de umilinţă să spui: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că Te-ai îndurat pentru păcatele mele şi m-ai lăsat nepedepsit până acum; pentru că eram vrednic să sufăr încă de mult nenumărate asemenea (pedepse) şi să fiu îndepărtat de la faţa Ta, dar iubirea Ta îngăduitoare s-a îndurat faţă de mine; Îţi mulţumesc, deşi nu sunt în măsură să mulţumesc îngăduinţei Tale"; iar când vei împlini pe cele două, şi preamărirea şi umilinţa, atunci să ceri ceea ce ai nevoie să ceri; dar nu bogăţie cum cereai mai înainte, nici mărire lumească, nici sănătatea trupului. Căci Cel care te-a creat şi se îngrijeşte de mântuirea ta, cunoaşte ce-i trebuie fiecăruia, sănătatea sau boala; ci să ceri, aşa cum s-a poruncit, împărăţia lui Dumnezeu. Căci pentru nevoile trupului tău, precum s-a spus mai înainte, acesta se va îngriji. Pentru că Împăratul nostru este foarte exigent şi se mânie dacă cineva i-ar cere ceva fără importanţă, dacă cineva dintre noi L-ar ruga pentru lucruri ce nu se cuvin. Aşadar, în rugăciunea ta să nu-ţi arăţi disperarea, ci să ceri pentru tine lucruri vrednice de împăratul Dumnezeu. Iar când ceri cele bineplăcute lui Dumnezeu, să nu încetezi, până când vei obţine cele cerute. Căci la aceasta a făcut Domnul aluzie în Evanghelie, când a spus: "Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mă cu trei pâini, că a venit din cale un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte; iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa este încuiată şi copiii mei sunt în aşternut cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cît îi trebuie".

IV

Domnul ne dă exemplu ca să ne înveţe să fim tari şi râvnitori în credinţă. Adică foloseşte exemplu omenesc, ca să înveţi să nu te laşi copleşit de oboseală vreodată, încât, atunci când vei cere şi nu vei primi, să nu încetezi până ce vei primi, dacă, desigur, vei cere, aşa cum s-a spus, cele ce Dumnezeu doreşte. Şi să nu spui, sunt păcătos şi nu sunt ascultat. De aceea, în mod sigur, ca să nu deznădăjduieşti, să spui (mereu): "chiar dacă nu-i va da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, îi va da cît îi trebuie". Şi chiar dacă va trece o lună, un an, trei ani, patru ani sau şi mai mulţi, până ce vei primi, să nu încetezi, ci să ceri, cu credinţă, lucrând totdeauna binele. Pentru că adeseori câte unul dintre noi în tinereţe a urmărit înţelepciunea, după aceea pe furiş s-a strecurat plăcerea, s-au pus în mişcare plăcerile după natură, a slăbit rugăciunea, vinul devine stăpânul tinereţii, se pierde înţelepciunea (cumpătarea) şi omul devine altul decât cel care trebuie. Astfel se produc schimbările, fiindcă nu ne împotrivim patimilor cu gând curajos. De aceea, se cuvine ca fiecare să pună la contribuţie toate puterile lui şi să roage cu îndrăzneală pe Dumnezeu să-i stea într-ajutor. Pentru că dacă cineva din lenevie se lasă stăpânit de patimi şi se predă vrăjmaşilor, cu acesta Dumnezeu nu se aliază şi nici nu-l ascultă; căci, lăsându-se stăpânit de păcate, s-a îndepărtat pe sine de Dumnezeu. Pentru că cel care vrea să fie ajutat de Dumnezeu nu-şi părăseşte datoria; şi cel care nu-şi părăseşte datoria nu este părăsit niciodată de ajutorul dumnezeiesc. Se cuvine, aşadar, ca să nu-l condamne conştiinţa pentru nimic şi astfel să ceară ajutorul dumnezeiesc. Dar să nu ceară (ajutorul) cu indiferenţă, ci cu mintea concentrată, pentru că, altfel, nu numai că nu va primi ceea ce a cerut, ci mai degrabă va mânia pe Stăpân. Pentru că dacă cineva care, stând şi vorbind înaintea şefului, stă drept, cu multă teamă, având nemişcată şi privirea externă şi cea internă a sufletului, pentru ca nu cumva să-şi atragă vreo neplăcere, cu atât mai mult se cuvine ca înaintea lui Dumnezeu să stea cu teamă şi frică, având îndreptată toată atenţia numai către El şi în nici o altă parte. Pentru că El nu priveşte numai pe omul exterior, ca oamenii, ci cercetează şi pe cel interior. Aşadar, dacă stai înaintea lui Dumnezeu, aşa cum se cuvine, şi Îi oferi toate puterile tale, să nu încetezi până ce vei primi ceea ce ai cerut; dar dacă conştiinţa ta te acuză ca rnândru şi dacă, deşi poţi, nu te rogi concentrat, să nu îndrăzneşti să stai înaintea lui Dumnezeu, pentru ca să nu devină rugăciunea ta păcat. Dacă însă, fiind slăbit de păcat, nu poţi să te rogi cu stăruinţă, constrânge-te atât cît poţi şi stai stăruitor înaintea lui Dumnezeu, având mintea concentrată către El şi rugîndu-L (să fie) alături de tine; şi Dumnezeu iartă, fiindcă nu poţi să stai aşa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, nu din dispreţ, ci din slăbiciune. Dacă în acest fel te sileşti spre tot lucrul bun, să nu încetezi până ce nu vei primi ceea ce ceri, ci să baţi cu răbdare la uşa Lui, căutând împlinirea cererii tale. "Căci oricine cere ia - spune (Scriptura) - cel ce caută găseşte şi celui care bate i se va deschide". Căci ce altceva vrei să dobândeşti decât numai mântuirea de la Dumnezeu?

V

Doreşti să ştii, iubitule, cum aveau răbdare sfinţii şi nu deznădăjduiau? Dumnezeu a chemat pe Avraam, când era mai tânăr, şi l-a mutat din pământul asirienilor în Palestina, zicându-i: "Iată, îţi voi da ţie pământul acesta şi urmaşilor tăi; şi vor fi ca stelele cerului urmaşii tăi, care nu vor putea fi număraţi". Şi a trecut număr mare de ani şi au atras îmbătrânirea firii lui şi s-a apropiat moartea, dar el n-a spus: Doamne, totdeauna mi-ai făgăduit copii şi ai prezis că voi fi tată tuturor neamurilor. De bătrâneţe impulsurile firii mele sunt moarte, iar Sara, femeia mea, de bătrâneţe nu mai are de mult ceea ce este caracteristic femeii în fiecare lună; aşa încât făgăduinţa Ta este mincinoasă. Pentru că doi bătrâni, ce nădejde (să mai) avem? N-a spus acestea, nu le-a gândit, ci a rămas nezdruncinat în credinţă, şi într-adevăr, după vârstă îmbătrâniseră, dar nădejdea era tânără; trupul mergea spre slăbiciune şi producea deznădejde, dar credinţa întărea şi sufletul şi trupul. Dumnezeu - spunea - este cel care a făgăduit, Stăpânul firii şi nu se poate întâmpla altfel. El face posibile şi pe cele cu neputinţă, pentru că El face şi schimbă toate, aşa cum vrea. Să imiţi, deci, credinţa lui Avraam. Într-adevăr, atunci când firea a slăbit şi impulsurile cărnii au amorţit, atunci a luat viaţă făgăduinţa lui Dumnezeu. Însuşeşte-ţi exemplele. Dar noi ne rugăm un an şi încetăm stăruinţa; postim doi ani şi renunţăm. Aşadar, să nu slăbim în aşteptarea făgăduinţei lui Dumnezeu. Căci Cel care a făgăduit aceluia că-i va înmulţi urmaşii, ne va făgădui şi nouă că ne va împlini dorinţa, dacă cerem fără încetare. Pentru că spune (Scriptura): "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi". Pentru că în timp ce tu erai departe de El, obosit şi apăsat de sarcina foarte grea a păcatului, El S-a milostivit de tine şi te-a chemat, ca să te uşureze de sarcină şi să-ţi dea odihna în viitor, şi tu să nu te încrezi în El? Acum, însă, chiar dacă am vrea să tăcem, vom fi mustraţi de conştiinţa noastră; căci n-avem încredere în El, fiindcă - aşa-zicând - n-ar putea să ne odihnească, şi ezităm să luăm asupra noastră jugul Lui cel comod şi uşor şi să intrăm în împărăţia cerurilor prin poarta cea strâmtă, ci preferăm mai degrabă să luăm asupra noastră povara grea a păcatelor şi prin dorinţele plăcerii noastre să urmăm calea fără îngrădiri şi să intrăm prin poarta largă spre pierzare. Dar, va spune cineva, în repetate rânduri am cerut şi n-am primit. Aceasta s-a întâmplat, în orice caz, fie pentru că ai cerut într-un fel cum nu s-ar fi cuvenit, fie cu necredinţă, fie cu mintea împrăştiată, fie lucruri care nu-ţi erau de folos. Dar chiar dacă uneori ai cerut lucruri care erau spre folosul tău, n-ai stăruit în cerere. Pentru că Scriptura spune: "Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre", şi: "Cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui".

VI

Dumnezeu cunoaşte inima celor care se roagă. Aşadar - va spune cineva - ce nevoie are Dumnezeu de cererea noastră? Nu ştie El de ce avem trebuinţă? Deci, ce nevoie (este) de cerere? Dumnezeu cunoaşte, într-adevăr, ceea ce ne trebuie şi ne procură din belşug toate bunurile materiale, spre a ne bucura de ele, şi, fiindcă este bun, plouă şi peste cei buni şi peste cei nedrepţi şi face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni, şi înainte ca să le cerem noi; totuşi, credinţa şi faptele virtuţii şi împărăţia cerurilor nu le vei primi dacă nu le vei cere cu osteneală şi cu multă stăruinţă. Pentru că se cuvine ca mai întâi să le doreşti şi după aceea să le ceri în mod sincer, cu credinţă şi răbdare, oferind toate puterile tale, şi în nici un caz să nu fii acuzat de conştiinţa proprie ca cerând fie cu neglijenţă, fie cu lenevie; şi atunci vei primi când va vrea Domnul; pentru că El ştie mai bine cele ce-i sunt de folos. Şi poate pentru aceasta amână să împlinească cererea ta, gândind la sârguinţa ta către El, şi ca să cunoşti ce importanţă are darul lui Dumnezeu şi să păzeşti cu frică ce ţi s-a dat. Pentru că orice dobândeşte cineva cu trudă multă, se îngrijeşte ca să-l păzească, pentru ca nu cumva pierzându-l să piardă astfel şi osteneala lui mare, şi dispreţuind darul lui Dumnezeu să devină nevrednic de viaţa veşnică. Căci ce ar fi folosit Solomon dacă ar fi luat cu uşurinţă darul înţelepciunii şi l-ar fi pierdut?

VII

Aşadar să nu-ţi pierzi curajul dacă nu ţi se va împlini îndată cererea ta. Căci dacă Stăpânul cel bun ar şti că, primind îndată darul, nu-l vei pierde, ar fi gata să ţi-l procure chiar înainte de a-l cere. Acum însă procedează aşa (amână) din grija faţă de tine. Căci dacă cel care a primit un talant şi l-a păstrat întreg a fost condamnat pentru că n-a câştigat nimic cu el, cu cît mai mult va fi pedepsit cel care l-a pierdut. Ştiind acestea, că, mai curând sau mai târziu, o să primim (totuşi) să rămânem mereu mulţumitori Domnului, pentru că toate câte le face Stăpânul, pentru mântuirea noastră le rânduieşte; numai să nu ne descurajăm şi să încetăm să cerem. Căci pentru aceasta a spus Domnul parabola despre văduvă, care cu perseverenţa ei l-a înduplecat pe judecătorul nedrept; pentru ca şi noi, prin stăruinţă necurmată, să primim cele cerute de noi. Căci prin aceasta se vădeşte şi credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu, când, şi fără să se împlinească îndată cererea noastră, continuăm să-I mulţumim. Aşadar, să-I mulţumim fără încetare, ca să ne învrednicim să dobândim bunurile Lui veşnice, pentru că Lui I se cuvine mărirea în vecii vecilor. Amin.

 

Despre supravegherea gândurilor şi că trupul nu este rău cum au socotit unii

I

Înainte de orice şi cu orice chip trebuie stăpânită raţiunea, având neadormită supravegherea gândului, aşa încât să nu îngăduie sufletului să încline cu uşurinţă, din cauza dorinţelor neraţionale, către acţiuni contrare ale trupului. Căci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea (care este) de aceeaşi natură cu el; dar nu aşa ca existând unul în celălalt, ci sufletul şi mintea se identifică, pentru că mintea este puterea naturală de raţiune a sufletului, iar nu ceva din afară. Căci atunci când sufletul - precum îl stimulează inteligenţa lui, care a fost sădită în el în mod natural de Sfânta Treime când l-a creat - reflectă la cele bineplăcute şi necesare, atunci îndată se eliberează de influenţele păgubitoare ale trupului; după cum, presimţind şi înfrânând pornirile dezordonate ale trupului, redobândeşte liniştea ce i se cuvine şi, fără nici o piedică, se ataşează gândurilor conforme cu natura ei, căci, potrivit puterii care există în ea, contemplează cu intensitate sfânta şi adorata Treime şi reflectă la inaccesibilitatea măririi dumnezeieşti, din cauza extraordinarei ei străluciri, la curăţenia fericirii, la infinitatea înţelepciunii, la constanţa şi plăcerea liniştii, la natura nepăsătoare şi de neclătinat. Căci aceluia ce nu i se poate întâmpla nimic neprevăzut, pentru că deţine cunoaşterea celor întâmplate şi a tuturor celor care s-ar putea întâmpla, şi are în mâinile sale toate, aceluia căruia nimic nu i se poate împotrivi sau este în măsură să prevadă totul, la acela este logic să existe linişte şi netulburare continuă. Pentru că tulburările în gândurile oamenilor le provoacă, prin natura lor, împrejurările neaşteptate şi neprevăzute. Aşa încât cel care nu se tulbură de nici o răutate şi are toată virtutea şi tot binele care urmează, acela pe drept va câştiga bucuria neclătinată şi veşnică. Pentru că bucuria urmează virtutea şi bunătatea, precum spune profetul: "veseli-se-va Domnul de lucrurile Lui".

II

Aşadar, sufletul care-şi păstrează mintea cu vegherea şi forţele ce-i aparţin se va afla în gândurile amintite mai înainte şi va exercita caracterul său spre ceea ce este corect şi drept, cinstit şi paşnic. Dar când va înceta să reflecteze şi să privească cu atenţia cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca şi câinii răi şi îndrăzneţi care pierd din vedere supravegherea, se trezesc şi atacă cu forţa sufletul, fiecare dintre patimi încearcă în mod diferit ca să-l divizeze, repartizându-şi sieşi în parte din puterea lui vitală. Căci ştiu că sufletul, deşi este unul şi acelaşi, are (totuşi) două puteri: una este cea vitală a trupului, iar cealaltă este cea care are în vedere cele ce există, pe care o şi numim raţiune. Dar puterea vitală a trupului, fiindcă trupul şi sufletul sunt unite, există de la natură, în temeiul unirii, şi nu dintr-o dispoziţie; căci aşa cum soarele nu este în măsură să nu lumineze lucrul către care şi-a trimis razele, la fel şi sufletul nu poate să nu dea viaţă trupului în care va fi creat. Totuşi puterea speculativă este pusă în mişcare de voinţă (din dispoziţie). Aşadar, dacă, în general, sufletul se învoieşte cu puterea lui speculativă şi raţională să vegheze, precum spune profetul: "nu va dormita cel ce te păzeşte", atunci el adoarme patimile trupului în două moduri: pe de o parte, le cuminţeşte şi le calmează prin înfăţişarea lucrurilor celor mai bune şi mai convenabile cu care se îndeletniceşte, iar pe de altă parte, prin grija lui, (supraveghind) liniştea trupului. Dacă însă sufletul va adopta lenevia şi prin aceasta nu va pune în lucrare partea lui de veghere, atunci patimile trupului vor găsi inactivă puterea vitală, o vor împărţi, şi, fiindcă nu va exista nimeni ca să supravegheze şi să împiedice răul (patimile), vor antrena sufletul spre propriile lor plăceri şi acţiuni. Aşa încât patimile trupului sunt violente atunci când puterea raţională care există în noi lâncezeşte, dar sunt ascultătoare atunci când aceasta reacţionează şi dispune. Aşadar, nu este de condamnat trupul la aceia care vor să gândească corect despre el. Se cuvine deci ca prin expunerea părerii mele să dezminţim şi părerile greşite ale acelora care gândesc rău despre trup. Căci, iubitule, aşa cum calul este lucru bun şi cu cît este mai vioi şi mai impetuos de la natură, cu atât este mai bun , el are totuşi nevoie de cineva care să-l înfrâneze şi să-l conducă pentru că este lipsit de gândire; iar atunci când cel care-l înfrânează este călare pe el, calul se va forţa să facă uz de natura lui.

III

Dacă, aşadar, călăreţul va folosi cum trebuie vioiciunea calului, îşi serveşte interesul, îşi împlineşte scopul, se salvează pe sine însuşi, şi calul se dovedeşte foarte bun în vederea folosirii; dacă însă călăreţul va conduce rău calul tânăr, animalul adeseori se abate din drum, pe unde nu există drum, iar atunci când revine la drumul normal, câteodată îl aruncă jos chiar pe cel care este călare, şi neîndemânarea celui care ţine frâul îi poate pune în primejdie pe amândoi. Aşa să gândeşti şi pentru suflet şi pentru trup. Căci trupul n-a primit pornirile lui naturale fără motiv, ci în general spre cele bune şi de folos fiecăruia; dar este lipsit de gândire raţională, pentru ca sufletul să fie cinstit cu virtuţile gândirii. Căci dacă sufletul foloseşte, aşa cum se cuvine, pornirile trupului, salvează şi trupul şi este şi el însuşi în afară de primejdie; dacă însă va neglija lucrarea conducerii şi, cuprins de somnul neglijenţei, va abandona îndrumarea trupului, atunci acesta, fiindcă este lipsit de gândire raţională, se îndepărtează de la drumul drept şi antrenează spre acelaşi rău sufletul, nu din propria-i răutate, ci din cauza acelei indiferenţe (a sufletului). Căci, dacă patimile trupului n-au putut să fie subjugate de suflet, pe bună dreptate trupul va fi răspunzător; dacă însă el s-a făcut ascultător multora, care s-au străduit să-l stăpânească, trupul este nevinovat faţă de cei care au încercat să-l acuze de (a fi) căpetenie a răutăţii, iar răspunzător pentru lipsa de grijă este sufletul, ca acela căruia îi revine conducerea asupra trupului, dar nu fiindcă acesta ar avea de la natură răul în sine, ci pentru că-i lipseşte binele care a fost instituit în el. Căci viciul nu este nimic altceva decât lipsa virtuţii.

 

Nu se cuvine să avem convorbiri cu femei, fără supraveghere

I

Despre supravegherea gândurilor şi despre înfrânarea patimilor trupului, despre destinderea şi odihna omului interior şi despre cunoaşterea şi studierea îndatoririlor lui am vorbit mai înainte, pe cît a fost posibil, îndeajuns. Dar este nevoie nu numai de supravegherea gândurilor, ci chiar de ferirea de a vorbi despre ele, pe cît este posibil, mai ales, acelea care - fiindu-ne apropiate -, ne readuc în minte patimile şi astfel agită şi tulbură gândirea şi provoacă în suflet lupte şi războaie. Căci războiul care, fără voia noastră, vine asupra noastră, ni-l asumăm de nevoie; la primul război şi înfrângerea poate să fie iertată, dar să ne rugăm să nu se întâmple aceasta cu luptătorii care urmează pe Hristos; la al doilea (război) însă înfrângerea, în afară de faptul că-l face pe om de batjocură, îl lipseşte şi de iertare. Se cuvine deci să evităm, cît se poate mai mult, relaţiile şi întâlnirile cu femeile, în afară dacă vreo nevoie indispensabilă ar face întâlnirea de neevitat. Dar şi atunci când s-ar produce o asemenea nevoie, să ne păzim ca de foc, şi să ne despărţim cu hotărâre şi cît mai iute posibil. Să ai în minte ce spune despre aceasta Înţelepciunea: "Oare va pune cineva foc în sânul lui fără ca veşmintele lui să nu ardă? Sau va merge cineva pe cărbuni aprinşi, fără să-şi frigă tălpile?".

II

Dar dacă cineva ar spune că nu este păgubit de întâlnirile şi de relaţia cu femeile, acesta sau nu are natură bărbătească, şi acesta este lucru foarte curios (cu totul rar), fiindcă se găseşte între natura bărbătească şi cea femeiască (aşa cum sunt eunucii), cei care din naştere sunt incapabili pentru unirea cu femeia, dacă, desigur, acceptăm că şi aceia sunt impasibili şi fără vreo zvâcnire către femei, pentru că - aşa cum spune Înţeleptul - "dorinţa eunucului, inapt pentru unirea cu femeia, este să defloreze fecioara", sau, dacă ar avea natură bărbătească, nu-şi dă seama, fiindcă fiind scăldat în patimi, imită pe aceia care se înfurie şi vociferează şi socotesc că nu au nici o suferinţă (patimă) în timp ce starea lor este groaznică. Dar să admitem imposibilul, că ar exista cineva care n-ar fi înţepat de pasiune bărbătească. Chiar dacă personal n-ar avea dorinţă, el nu poate să convingă cu uşurinţă şi pe alţii că nu are; iar când cineva scandalizează pe alţii, fără să aibă de câştigat ceva, ştim că nu este lipsit de primejdie pentru cel care face aşa ceva. După aceea trebuie să avem în vedere şi o altă latură că, anume, chiar dacă bărbatul şi-ar păstra gândurile curate, nu poate să susţină că şi femeia este deasupra patimilor trupeşti; căci de multe ori, dacă nu-şi poate aduna gândul şi se încălzeşte în dorinţă, aceasta i se va întâmpla din cauza celui cu care a avut convorbiri, fără supraveghere. Şi acesta, într-adevăr, nu se răneşte; el răneşte totuşi de multe ori, fără să-şi dea seama. Şi o tânără care disimulează, aşa-zicând, iubirea duhovnicească, mergând continuu la un ascet, începe să fie cuprinsă de păcat prin ochi şi prin priviri nestăpânite, este roasă de privirea celui de lângă ea şi cu gânduri necurate îşi distruge curăţia lăuntrică de care se îndrăgosteşte cu înfocare îndeosebi cel tânăr căsătorit. Aşadar, ca să nu se întâmple nimic din cele amintite, se cuvine să ne ferim, dacă într-adevăr este cu putinţă, şi, în general, dacă nu este cu putinţă, să evităm cel puţin convorbirile dese şi prelungite şi întâlnirile cu femei, nu fiindcă urâm genul feminin, ferească Dumnezeu, nici pentru că renegăm rudenia cu acelea; dimpotrivă, se cuvine să le apropiem şi să le ajutăm după putinţă, în general pe fiecare (femeie), ca una ce participă la firea omenească, dar îndeosebi pe acelea care au luat asupra lor luptele castităţii, ca surori împreună luptătoare cu noi; dar să fim atenţi, ca nu cumva întâlnirea să ne readucă în memorie patima pe care reuşisem s-o îndepărtăm şi s-o depăşim.

 

Se cuvine ca să potrivim cumpătarea după puterea trupului, iar munca trupească este bună şi legitimă

I

Aşadar, se cuvine să avem stăpânire şi asupra pântecelui. Căci educarea pântecelui este înlăturarea pasiunilor, iar înlăturarea pasiunilor este liniştea şi seninătatea sufletului, iar liniştea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuţi. Dar cea mai bună cumpătare a pântecelui este cea potrivită fiecăruia după puterea trupului. Căci unora oboseala poruncită nu le-a produs supărare, ci le-a dat mai degrabă bună dispoziţie decât mâhnire; datorită solidităţii şi neobişnuitei construcţii şi puteri a trupului, şi ceea ce pentru aceştia era uşor de suportat, pentru alţii a devenit cauză de primejdii. Pentru că între trupuri poate să găsească cineva atâta deosebire câtă există între aramă şi fier, pe de o parte, şi bucăţelele de lemne pe de altă parte. Aşa încât cumpătarea se cuvine să fie practicată ţinându-se seama de puterea existentă. Căci virtuţile, când sunt obţinute numai în suflet, au aceeaşi valoare pentru toţi, precum bunăvoinţa, indulgenţa, modestia, bunătatea, dragostea frăţească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuţi proprii sufletului, pentru că, desigur, la dobândirea şi însuşirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decât numai că se face pentru el camera de deliberare în care sunt discutate virtuţile şi sunt luate hotărârile. Totuşi cumpătarea se cuvine să fie limitată pentru fiecare om după puterea lui trupească, aşa încât nici să nu contribuim mai puţin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forţăm peste putere. Pentru că şi aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem în deosebită atenţie, ca nu cumva, adică să consumăm rezistenţa trupului cu excesul cumpătării şi să-l facem neputincios să împlinească actele importante. Pentru că Dumnezeu când a creat pe om, n-a voit ca el să fie nelucrător şi nemişcător, ci să fie activ pentru îndatoriri, căci pe Adam l-a aşezat în paradis poruncindu-i ca să-l lucreze şi să-l păzească (căci chiar dacă în poruncă ar fi sens de teorie, totuşi înţelesul special al ei a fost vrednic de zel şi studiu), iar după căderea lui de acolo i-a poruncit să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei. Iar că cele spuse pentru Adam au fost spuse şi pentru toţi descendenţii lui rezultă clar din aceasta: Că Dumnezeu a hotărât împotriva lui (Adam) şi moartea când a spus: "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", şi că toţi urmaşii lui au devenit părtaşi cu el întru totul la această nenorocire. Se cuvine aşadar să nu se intervină cu ceva contra naturii şi contra celor hărăzite de Făcătorul naturii, ci, fiecare respectând aceste hotărâri, să aibă corpul capabil să activeze şi să nu fie niciodată extenuat prin excese. Acesta cred că este modul cel mai bun pentru activitate, să păstreze fiecare cu fidelitate legile rânduite.

II

De altfel, chiar din mulţimea mărturiilor Sfintei Scripturi putem să stabilim ceea ce s-a spus. Căci Sfânta Scriptură porunceşte într-adevăr ca să lucrăm şi să ne mişcăm cu trupul şi mai degrabă să sprijinim neputinţa unora decât să folosim ajutorul altora, dar să nu-l secătuim şi să nu-l slăbim cu asceză exagerată. Şi pentru aceasta, îţi voi prezenta ca martor mult mai vrednic de încredere pe Sfântul Pavel, care spune: "Auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic"; dar confundând nelucrarea cu neorânduiala, spune: "că noi n-am fost fără rânduială la voi, nici n-am mâncat de La cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă am Lucrat noaptea şi ziua", şi mai mult decât aceasta: "mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor care erau cu mine"; şi în alte părţi: "ca să-şi mănânce pâinea lor muncind", şi: "ca să trăiţi în linişte, să faceţi fiecare ale sale şi să lucraţi cu mâinile voastre".

Se cuvine ca ascetul să fie străin de orice înfumurare, şi, când merge pe o cale efectiv frecventată, să nu se încline (privind) nici într-o parte, nici într-alta; adică nici comoditatea să n-o îmbrăţişeze, nici trupul să nu-l extenueze prin cumpătare exagerată. Pentru că, dacă era bine ca să neglijăm trupul şi să fie un mort viu, Dumnezeu în orice caz dintru început ne-ar fi construit astfel; dar dacă nu ne-a construit aşa, totdeauna am făcut ceea ce a hotărât bine; şi fiindcă ne-a creat bine, toţi câţi nu păstrează pe cît este posibil ceea ce a fost bine construit păcătuiesc.

III

Aşadar ascetul pios un lucru să reflecteze: ca nu cumva viciul să se instaleze în sufletul lui din neglijenţă, ca nu cumva curăţenia şi atenţia gândului către Dumnezeu să înceteze, ca nu cumva sfinţenia Duhului şi luminarea care vine de acolo în suflet să se întunece. Pentru că, dacă cele menţionate se dezvoltă bine, pasiunile trupului nu vor găsi în nici un caz prilej să se trezească atunci când sufletul se îndeletniceşte cu cele de mai sus şi nu oferă prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Căci dacă de multe ori, când reflectăm cu gând stăruitor, ceva pentru viaţă, vederea şi urechea rămân impasibile şi întreg sufletul este atent la gândire, lăsând senzaţiile izolate, cu atât mai mult nu vom avea timp să gândim la patimi, dacă dragostea dumnezeiască prinde vigoare în sufletul nostru. Dar chiar dacă cumva acestea s-ar răzvrăti puţin, ele vor fi liniştite îndată cu superioritatea sufletului. Căci spune-mi, ce este mai bine, să imităm pomii fructiferi, care şi pe ei se umplu până sus şi pe alţii îi bucură de roadele lor, sau să ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de căldură şi secetă, şi să fim - după profet - sfeclă pe jumătate coaptă, care nu poate să fie întrebuinţată nici pentru nevoile familiei (deşi avem în noi de la natură puterea pentru tratamentul care ne este necesar), şi să urmărim adevărul pe jumătate, numai pentru suflet, nu şi pentru trup Căci dacă am fi fost stabiliţi fără trup, ar fi fost necesar să cercetăm ceea ce este mai de preţ numai pentru suflet; dar fiindcă omul este dublu, dublă se cuvine să fie şi căutarea virtuţii, obţinând-o şi prin oboselile trupului şi prin exercitările sufletului. Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca.

IV

În orice caz se cuvine ca şi aceasta s-o avem în vedere, ca să nu ne lăsăm antrenaţi în slujirea plăcerilor, sub pretextul trebuinţei trupului. Căci dacă era posibil să îndeplinim muncile trupului, suportând o lipsă continuă, aceasta ar fi (fost) extraordinar; dar fiindcă foarte puţine trupuri pot să se menţină cu asemenea regim, se cuvine să postim cu măsură şi să procurăm trupului întărirea care-i este necesară, fără ca plăcerea să comande în privinţa alimentelor, ci gândirea să stabilească precis trebuinţa, aşa cum un doctor cunoscător al îndatoririlor (cu experienţă) tratează o boală fără nici o dificultate. Aşadar, când sufletul va dobândi această dispoziţie, cel care mănâncă nu va apărea deloc mai prejos în înţelegere decât cel care nu mănâncă, iar în privinţa scopului urmărit îşi va impune sieşi nu numai postul continuu, ci chiar inaniţia, şi cu procurarea celor necesare pentru corp va avea lauda unei foarte bune iconomii. Căci educarea bine făcută trupului şi cumpătarea în mod obişnuit nu înfierbântă dorinţele şi nu produc dorinţe de neînfrânat. Pentru că aceasta provine din poftă nesăţioasă şi din voluptate. Aşadar acestea, (urmate) pe cît este cu putinţă după legile naturii şi mărturiile dumnezeieştii Scripturi, vor fi suficiente ca să întărească pe cel care stă înaintea noastră spre examinare. Totuşi fiindcă se cuvine să întărim cele spuse nu numai cu sfaturi orale, ci să şi confirmăm sfatul cu exemple practice, vom merge la însăşi viaţa după trup a Mântuitorului, pe care a lăsat-o ca model şi exemplu de virtute pentru toţi cei care doresc să trăiască pios; aşa încât ceilalţi, văzând acele exemple, să trăiască într-un mod asemănător cu acestea, fără să denatureze în nici un caz originalul (arhetipul) prin deosebirea imitării. Dar că Mântuitorul a lăsat propria Lui viaţă ca model al celei mai bune vieţi pentru toţi care doresc să I se supună Lui, ascultaţi-L chiar pe El învăţând despre aceasta: "Dacă-Mi slujeşte cineva - spune - să-Mi urmeze", neînţelegând urmarea după trup (ceea ce ar fi imposibil tuturor, ştiindu-se că Domnul se află acum cu trupul în ceruri), ci imitarea vieţii Lui, cu stricteţe, cît este posibil.

V

Aşadar, cum a trăit şi cum S-a comportat Mântuitorul nostru? El n-a săvârşit nici un păcat. Căci, cum s-ar putea ca dreptatea să fie învinsă de păcat? Sau cum s-ar putea ca minciuna să învingă adevărul? Sau cum s-ar putea ca forţa să fie învinsă în luptă de slăbiciune? Sau cum s-ar putea ca inexistenţa să aibă stăpânire peste existenţă? Căci lui Dumnezeu, Care exista de totdeauna, iar existenţa Lui nu are hotar, nu I se poate pune limită; în timp ce păcatul existând ca un început nu poate fi conceput cu o asemenea însuşire; deci, înţelegându-se existenţa (păcatului) numai pe timpul cît lipseşte binele în cei care săvârşesc păcatul, mai degrabă decât în cele săvârşite rău, se întâmplă cu răutăţile ca şi cu întunecimea spirituală, care se împrăştie cu lumina dreptăţii; pentru că lumina luminează în întuneric; şi întunericul durează până la încetarea faptelor rele. Căci atunci când sunt părăsite faptele rele, dispare totodată şi existenţa păcatului. "Căci - conform Scripturii - păcatul lui va fi căutat şi nu se va afla"; iar dacă pedeapsa pentru păcate încă se păstrează pentru cei ce păcătuiesc, şi pedeapsa pentru nedreptăţi este fără sfârşit. Aşadar, Domnul "păcat n-a săvârşit, nici vicleşug în gura Lui nu s-a aflat"; dar El a procurat multe exemple de răbdare, îngăduinţă, cinste, blândeţe, filantropie, bunătate, modestie, înţelepciune şi, în general, de orice virtuţi care sunt relatate clar în Evanghelii. Într-adevăr răbdarea şi îngăduinţa Lui sunt demonstrate prin aceea că a suportat ispitirile, care ascundeau totdeauna exagerări, care aveau loc imediat, fapte urâte anterioare şi prin aceea că le demonstra în mod paşnic, ca să-i îndepărteze de răutate; dar (în general), nu se apăra şi nu ataca, ci se străduia să înfrângă răutatea acelora cu binefaceri, iar rezistenţa răutăţii lor, cu daruri de bunuri şi, în sfârşit, prin faptul că a acceptat să fie răstignit pentru aceia care L-au răstignit. Iar, blândeţea şi bunăvoinţa lui Iisus s-au dovedit prin faptul că primea pe toţi cu bunătatea corespunzătoare Lui şi da curajul conversaţiei (relaţiei) cu El nu numai celor mai importanţi dintre oameni, ci şi acelora care se obişnuiseră şi doreau să facă cele mai necinstite fapte. Aşadar, astfel se apropiau desfrânaţii şi vameşii, nu ca să-şi mărească patima luxului sau a zgârceniei, ci ca să şteargă patima sufletului. Şi nu erau tulburaţi de conştiinţa perversităţii atât de mult, pe cît luau curaj din nădejdea vindecării; pentru că aflau şi cea mai înaltă experienţă a nădejdii. Dar care sunt dovezile filantropiei şi milei Lui? Într-adevăr, uneori folosea masa întinsă în pustie pentru cei obosiţi din lipsă, dar îi primea în două moduri: şi cu abundenţa celor necesare şi cu felul aprovizionării contrar oricărei aşteptări; alteori se milostivea de mulţimile care se aflau (înaintea Lui), pentru că erau necăjite şi rătăcite ca oile fără păstor şi vindeca slăbiciunile trupeşti, restabilind membrele mutilate, vindeca infirmităţile, dezlega bolile sufleteşti şi legăturile de nedezlegat ale păcatelor şi instrumentele schimburilor constrângătoare (nedrepte), pe care le-au făcut cu tatăl păcatului, diavolul. Iar pentru modestia (umilinţa) Lui, cît de mari sunt dovezile? Căci nu numai că a preferat să fie învestit cu corp, ci S-a şi făcut şi S-a numit, după felul care exista, Copil al unor părinţi modeşti; adică S-a făcut Copil al mamei Lui, dar a fost Copil al celui care a fost socotit tatăl Lui. Iar înţelepciunea Lui se constată din faptul că, pe de o parte, a mustrat pe saducheii care încercau să ia în derâdere învierea cu povestea celor şapte fraţi care au murit ca soţi ai uneia şi aceleiaşi femei, iar pe de altă parte, a ruşinat pe ucenicii fariseilor împreună cu irodianii când L-au ispitit întrebând dacă trebuie să dăm dajdie Cezarului sau nu şi au primit răspunsul ingenios, care putea să producă nedumerirea lor în ambele (sensuri); pentru că a poruncit nu să dea, ci să restituie: "Daţi - aşadar, a spus - Cezarului cele ce sunt ale Cezarului", pentru că moneda era a Cezarului, al cărui chip şi inscripţie le purta.

VI

Acestea sunt faptele pe care le-am relatat, dar există infinit mai multe; totuşi câte şi cît de importante sunt cele ale trupului, pentru care îndeosebi avem şi exemplu? Într-adevăr, în vârsta copilăriei (Mântuitorul) era supus părinţilor şi suporta cu ei, liniştit şi ascultător orice oboseală trupească. Căci (aceştia) erau oameni drepţi şi evlavioşi, dar nu înstăriţi, ci lipsiţi chiar şi de cele necesare (mărturie este ieslea care le-a servit ca adevărată locuinţă); ei îndurau neîntrerupte oboseli trupeşti, asigurându-şi în acest mod cele necesare. Iar Iisus, fiindcă li se supunea - precum spune Scriptura - le dovedea totdeauna ascultarea, participând la ostenelile lor. Dar, treptat-treptat, venind timpul descoperirii binefacerilor indispensabile şi dumnezeieşti, El şi-a ales ucenici în vederea propovăduirii împărăţiei cerurilor, însă nu s-a stabilit într-un loc, ca trupul să se odihnească iar slujirea s-o îndeplinească alţii, ci a călătorit neîntrerupt pe jos, slujind în acelaşi timp cu ucenicii, aşa cum Iisus a spus: "Iată Eu sunt în mijlocul vostru, ca cel care slujeşte" şi, "după cum şi Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci ca El să slujească". Câteodată spăla picioarele ucenicilor săi, alteori rămânea mai mult timp, învăţând într-un loc, dar (în general) mergea neobosit din loc în loc, (făcând toate acestea) pentru mântuirea noastră. O dată a folosit un asin, şi aceasta, se pare, numai pentru puţin, dar nu ca să odihnească trupul, ci ca să se împlinească prin fapte profeţia. Iar Apostolii ce-au făcut? N-au imitat pe Stăpân? Nu s-au supus ei fără încetare la oboseli? Să privim la Pavel care lucra fără încetare, călătorind continuu, pe uscat, pe mare, a trecut prin primejdii, a suferit răutăţi, a fost alungat, a fost biciuit, a fost bătut cu pietre; la toate ispitirile a răspuns cu ardoarea sufletului şi cu forţa trupului. Dacă totuşi prin excese şi-a slăbit puterea trupească, nu va fi încununat pentru cele de mai sus.

Aşadar este bine ca acela care imită prin virtuţi sufleteşti şi prin exerciţii trupeşti viaţa Stăpânului şi a ucenicilor Lui şi a Apostolilor sa-şi păstreze trupul activ şi să-l folosească în slujirea celor mai bune fapte. Pentru că acţiunea (misiunea) sufletului este să dea preferinţă faptelor bune câte se împlinesc şi cu colaborarea trupului, iar acţiunea (misiunea) trupului (este) să înfăptuiască pe acelea cărora sufletul le dă preferinţă. Dar când trupul slăbeşte şi nu mai este în stare să lucreze, faptul rămâne neterminat, ascuns în intenţie, ca un vlăstar care se ofileşte în pământ şi nu mai ajunge să fie de folos celor care l-au plantat.

VII

Dar, va spune cineva, şi Domnul a postit mai mult timp, ca şi Moise şi profetul Ilie. Ia aminte însă şi la aceasta, că Domnul nostru numai o singură dată a făcut aceasta, şi Moise şi Ilie la fel; iar tot restul timpului au îngrijit trupul după rânduiala cuvenită şi l-au păstrat activ şi exercitându-L permanent cu străduinţe şi osteneli, au realizat astfel strălucitoare virtuţi ale sufletului cu colaborarea trupului, după ce au reuşit să facă mai întâi viaţa lor reală pecete şi desăvârşire a vieţii sufleteşti. Astfel a făcut Moise, astfel a făcut Ilie şi însuşi Ioan, care potrivit iconomiei planului nedezvăluit al lui Dumnezeu a trăit timp îndelungat în pustie, dar după ce s-a împlinit planul lui Dumnezeu, el a venit în lume, unde a predicat şi a botezat - acestea aparţin vieţii practice - şi din cauza curajului faţă de Irod şi-a încheiat lupta. Aceasta a făcut-o tot catalogul sfinţilor şi Însuşi Iisus, pentru ca din toate părţile să devină clar, şi din legile firii şi din învăţătura Dumnezeieştilor Scripturi şi din faptele tuturor sfinţilor şi din felul vieţii Mântuitorului nostru şi din rânduiala vieţii celor cuvioşi, că este bine şi avantajos ca mai degrabă să întărim corpul decât să-l părăsim şi mai bine să-l facem în stare de fapte bune decât să-l facem nelucrător cu voinţa noastră.

 

Se cuvine ca ascetul să se îndeletnicească cu lucrări potrivite

Fără îndoială, se cuvine ca ascetul să se ocupe cu lucrări potrivite, cele care, adică, nu au nici o legătură cu negustoria şi cu petrecerile îndelungate şi cu câştigul necinstit, cele pe care le putem executa, în general, într-un spaţiu acoperit, aşa încât şi lucrarea să se facă şi liniştea să se păstreze. Dar dacă totuşi o nevoie indispensabilă ar impune îndeplinirea unei lucrări în loc descoperit, nici aceasta să nu împiedice înţelepciunea. Pentru că înţeleptul adevărat, care are trupul (drept) sală de meditaţie şi de locuinţă sigură a sufletului, chiar dacă s-ar afla din întâmplare în piaţă, sau la bâlci, sau la munte, sau pe câmp, sau în mijlocul unei mari mulţimi, el îşi concentrează mintea în sine şi reflectează la cele ce i se potrivesc lui. Căci este posibil ca ascetul stând în casă, cu gândurile să rătăcească afară şi aflându-se în piaţă să fie liniştit, ca şi cum ar fi în pustie, îndreptându-şi gândul numai spre sine şi spre Dumnezeu şi să nu accepte în simţuri tulburările care din simţuri lovesc în suflet.

 

Nu se cuvine ca ascetul să stea de vorbă cu toţi oamenii nesupravegheat

I

Se cuvine ca nici să nu ne încredem în toţi oamenii, nici să nu ne dăm pe faţă sau să ne descoperim fără nici o precauţie. Căci cel care trăieşte după Dumnezeu are pe mulţi care-l pândesc, şi deseori înşişi cei apropiaţi (ai casei) sunt spionii vieţii lui. Aşadar, se cuvine să nu avem întâlniri cu cei din afară, pe care nu i-am cunoscut. Căci, dacă Mântuitorul, precum spune Evanghelia, nu S-a încrezut în toţi (pentru că spune că "Însuşi Iisus nu Se încredea în ei"); dacă El, Cel curat, Cel căruia nu I se poate aduce nici o învinuire, Cel ireproşabil, Cel Drept, Cel întru totul virtuos (se comportă astfel), cum noi, cei păcătoşi, care alunecăm uşor, care nu ne ajungem totdeauna scopul, fie din cauza slăbiciunii fizice, fie din cauza celui care luptă mai dinainte împotriva noastră în mod pervers şi fără încetare, dacă ne vom încredinţa oamenilor ciudaţi, nu vom atrage asupra noastră acuzaţii răutăcioase şi nu vom întări maşinaţiile împotriva noastră? Căci adeseori cei perverşi încearcă să ponegrească şi pe cele făcute bine şi nu suportă să lase fără ponegrire chiar greşelile cele mai mici.

II

Se cuvine, aşadar, ca relaţiile cu cei din afară să aibă loc cu prudenţă; pentru că prin ele celor retraşi din viaţă, din lipsă de experienţă a gândurilor, le-ar putea surveni şi altă suferinţă. Căci ei socotesc că nu s-a schimbat părerea celor care şi-au schimbat felul de viaţă, ci că s-a schimbat firea omenească a lor; şi nu gândesc că asceţii sunt frământaţi în ei de aceleaşi patimi şi că le înving cu puterea sufletului şi cu înstrăinarea lor de plăceri, ci socotesc că patimile au fost smulse complet din natura trupului lor. Pentru aceasta, deci, dacă duhovnicul ar cădea chiar şi numai într-o mică greşeală, îndată toţi, şi cei care mai înainte îl lăudau şi îl admirau cu multă căldură, se fac acuzatori aspri şi demonstrează că laudele anterioare ale lor nu erau adevărate. Căci aşa cum atunci când un luptător ar aluneca, adversarul îndată se ridică, îl loveşte şi îl doboară, la fel şi aceia, când văd pe cel care îşi duce viaţa în exercitarea virtuţii că se îndepărtează oricât de puţin de la bine, îl acuză cu injurii şi calomnii, ca şi cum ar arunca cu mii de săgeţi, fără să ţină seama că ei înşişi sunt răniţi în fiecare zi cu săgeţi ale patimilor. Căci luptătorii virtuţii, deşi sunt atacaţi de patimi asemănătoare, nu sunt influenţaţi de ele decât în mică măsură sau de obicei deloc, cu toate că sunt atacaţi de cel potrivnic mai puternic decât aceia. Pentru că într-adevăr aceştia au recunoscut lupta împotriva aceluia, şi ca urmare pentru cel rău este mare victoria ca să-i învingă, dar mai importantă este rana dacă el este învins, fiindcă este învins definitiv în toate celelalte laturi ale virtuţii; dimpotrivă, războiul împotriva celor care se încredinţează vieţii lumeşti este dispreţuit, pe de o parte, pentru că cei mai mulţi dintre aceştia, în mod inevitabil, aleargă către înfrângere, fiind atraşi de diferite plăceri şi de dorinţe către păcat, procurându-I acestuia victoria uşoară împotriva lor, iar pe de altă parte, pentru că şi aceia care se arată că se opun oarecum păcatului, cu diferite pretexte se retrag uşor din luptă şi, întorcând spatele şi adoptând o atitudine îndărătnică, poartă multe şi ruşinoase urme ale înfrângerii.

III

Dar dacă, câteodată, unii sunt împinşi de dorinţa plăcerilor lumeşti şi ar fi putut să reziste războiului celui rău, ei nu ajung totuşi să ducă la capăt asemenea lupte, cu toate că luptele lor sunt inferioare în măsură infinită în comparaţie cu luptele asceţilor. Pentru că unul se străduieşte să-şi păstreze drepturile şi luptă stăruitor în controversele pentru situaţiile existente, în timp ce altul cedează şi drepturile sale celor care le contestă, împlinindu-se aceea: "De la cel care ia ale tale nu cere înapoi". Într-adevăr, unul a întors lovitura când a fost lovit, şi nedreptatea când a fost nedreptăţit, şi crede că astfel se află la egalitate, în timp ce altul rabdă atât de mult, până ce provoacă dezgust celui care nedreptăţeşte sau celui care loveşte. Unul (ascetul) se străduieşte să pună stăpânire pe toate plăcerile trupului, în timp ce altul (cel din lume) se bucură de plăceri fără să se sature. Aşadar, cum poate fi socotit luptător omul din lume în comparaţie cu ascetul? Dar să se ţină seama şi de altceva, care se întâmplă de obicei celor care poartă grijă de viaţa prezentă atunci când se cercetează cele cu privire la asceţi. Căci atunci când ascetul, după îndelungată postire socoteşte că e bine să întărească corpul cu hrană, aceştia vor, ca şi cum ascetul este fără trup şi imaterial, sau să nu primească deloc hrană, sau să primească foarte puţină.

IV

Şi chiar dacă văd pe ascet că nu dispreţuieşte cu totul corpul, ci îl îngrijeşte potrivit cu nevoia lui reală, ei denigrează, calomniază şi califică pe unii ca mâncăcioşi şi gurmanzi, întinzând astfel injuria de la unul şi de la o rea conduită a unuia, la toţi, fără să ţină seama că ei mănâncă de două ori, iar uneori de trei ori pe zi alimente foarte consistente şi grase şi că se îndoapă cu cantităţi enorme de cărnuri şi beau peste măsură vin, şi astfel cad pe sub mese, ca şi câinii care au fost lăsaţi liberi după îndelungate privaţiuni. Dar adevăraţii asceţi folosesc hrană slabă şi puţin nutritivă şi o dată pe zi; într-adevăr, fiindcă ei ştiu să trăiască cu disciplină şi să se hrănească cu măsură şi cum se cuvine, ei satisfac în mod raţional nevoia trupului la ora mesei cu conştiinţa curată. Pentru aceasta se cuvine, desigur, să nu fie judecată libertatea noastră de altă conştiinţă. Pentru că, dacă noi ne hrănim cu mulţumire, pentru ce suntem ponegriţi pentru cât mulţumim (lui Dumnezeu) noi, care preferăm lipsa şi moderaţia hranei cu atâta plăcere cu câtă nici aceia nu iau parte la strălucite şi variate dineuri? Dar dacă unul dintre oamenii amintiţi ar fi cunoscut pentru înţelepciunea şi pietatea lui şi prin bunăcuviinţă duce viaţa noastră, a sta la masă cu un asemenea (om) nu este neraţional, dacă nevoia ar impune aceasta.

 

Nu se cuvine să aibă loc ieşiri dese şi necontrolate

I

Nu se cuvine nici sub motivul vizitării şi întâlnirii fraţilor să aibă loc ieşiri multe şi dese, (pentru că şi aceasta este o invenţie diavolească, din moment ce cu acest procedeu se străduieşte vrăjmaşul să slăbească statornicia noastră şi disciplina vieţii şi să ne arunce în iubirea de plăceri şi în gânduri dezordonate), ci să ne întreţinem cu noi înşine în linişte şi să reflectăm ca să îndreptăm păcatele sufletului. Căci cel care a părăsit de curând lumea cu firea ei este într-adevăr demn de laudă pentru înclinarea lui spre cele bune, dar n-a ajuns totuşi desăvârşit în virtuţi, ci adeseori nu este în stare să conceapă modul săvârşirii lor, ci este nevoie să se cerceteze pe sine în linişte, ca să vadă bine pasiunile şi pornirile dezordonate ale sufletului şi să lupte cu curaj împotriva lor şi să îndrepte cu gânduri mai bune pe cele dezordonate; pentru că ordinea sufletului este condiţia virtuţii. Aşadar, cel care voiajează continuu şi trece dintr-o parte într-alta, cel care totdeauna risipeşte şi distruge ataşarea şi concentrarea sufletului şi se obişnuieşte puţin câte puţin să se întoarcă spre plăcerile trupului, cum va putea să se vadă pe sine clar sau să cunoască pe cele ce nu sunt bune sau să le îndrume pe acestea spre ceea ce se cuvine, în timp ce el încă aţâţă sufletul spre plăceri violente?

II

Se cuvine, aşadar, ca fiecare să rămână liniştit şi să-şi treacă timpul în mod obişnuit în propria-i locuinţă, ca să aibă aceasta ca dovadă a curăţeniei lui; să nu se închidă însă complet, ci să şi iasă când este nevoie, însă în mod deschis, încât să nu-şi creeze probleme de conştiinţă, ci să viziteze pe cei mai buni şi mai de folos fraţi prin austeritatea vieţii lor, luând exemple de virtuţi din întâlnire folositoare, ieşind aşa cum am spus, cu măsură şi într-un mod de nereproşat. Pentru că adeseori ieşirea, după ce înlătură neglijenţa ce se instalase în suflet şi procură oarecare reconfortare şi uşurare insuflă bună dispoziţie pentru reluarea luptelor pentru pietate. Dar dacă cineva se mândreşte că nu iese din cameră, să ştie că se mândreşte pentru un lucru sec. Căci nici neieşirea nu este bună de la sine nici ieşirea din timp în timp nu face bine sau rău, ci ataşarea sigură şi neclătinată la bine constituie un lucru important, după cum contrariul, nestatornicia, constituie un lucru rău. Dar dacă cineva stabileşte în mod sigur binele în sufletul lui şi prin exercitare îndelungată dobândeşte experienţa conducerii pasiunilor şi temperează neînfrânările trupeşti şi pune stăpânire pe dereglările sufleteşti, iar prin curajul pe care i-l dă controlul asupra gândului, ar dori să iasă mai des, spre a face bine şi să viziteze pe fraţi, acesta are un motiv în plus să iasă, pentru ca punând lumânarea în sfeşnic, să procure tuturor lumina îndrumării faptelor bune; numai dacă ar avea curajul, ca şi prin vorbă şi prin faptă, să se arate pe sine celor cu care se întreţine ca şcoală a virtuţilor; astfel se va salva şi pe sine, precum a spus Apostolul: "ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic".

 

Asceţilor nestatornici nu trebuie sa li se acorde încrederea şi libertatea de a vorbi, ci de cei asemenea să ne ferim

I

Într-adevăr, se cuvine să ne ferim de cei nestatornici, care pleacă de la ei la alţi fraţi, asaltând din plăceri continui şi stăruitoare mănăstirile şi, sub pretext de aşa-zisă dragoste frăţească, îşi satisfac plăcerile cărnii; dar nu au ca podoabă în sufletele lor nici siguranţă, nici statornicie, nici ordine, nici înţelepciune, ci tot ceea ce este ciudat şi josnic, fiind plini de continuă visare şi nejudecată, de înşelăciune şi prefăcătorie, de vorbărie mincinoasă şi lăudăroşenie înşelătoare. Aceştia sunt neinstruiţi în vorbă şi neînfrânaţi la pântece; în suflet sunt mereu nehotărâţi şi schimbători de ici-colo; gândurile le au asemenea zborului liliecilor; niciodată nu privesc spre ceea ce este drept, ci zboară oblic şi schimbând mereu direcţia; una lasă să se întrevadă de la primele mişcări şi către altceva se îndreaptă prin schimbarea părerii împotriva oricărei aşteptări; încep multe şi nu continuă (până la capăt) nimic.

II

Dar se aseamănă şi cu animalele de povară, care se învârtesc în jurul pietrelor de moară şi, cu toate că umblă timp îndelungat, se găsesc mereu în acelaşi loc; şi într-adevăr, trupul se oboseşte, dar ele nu se îndepărtează deloc de spaţiul mic; astfel şi aceia, învârtindu-se mereu în jurul patimilor trupului, nu fac nici un progres în privinţa înălţării spirituale, ci aleargă într-un cerc fără sfârşit şi îndeletnicindu-se mereu cu dorinţele şi plăcerile trupeşti, trec de la acestea iarăşi la aceleaşi şi nu se îndepărtează de sclavia răutăţii din cauza perversităţii intenţiei lor. Aceştia scot în evidenţă chipul voii ca momeală pentru cei care văd şi ascund în ei lăcomia şi mârşăvia şi vulpea perfidă, dar se străduiesc să atragă spre răutatea lor pe mulţi; cei care nu ştiu să-şi îndrumeze gândul şi urmează cu uşurinţă şi îndrumarea bună şi pe cea rea şi tot ceea ce ar indica cineva ca drept sau posibil; şi pe aceştia, aşadar, se străduiesc să-i împingă spre propria lor prăpastie, socotind deformarea acestora ca propria lor justificare şi asocierea acestora la perversitate ca micşorare a gravităţii relelor făcute. De aceştia, deci, se cuvine să se poarte grijă prin orice chip, ca să nu vatăme pe alţii prin transmiterea întinării sufleteşti, şi chiar ei, fiind respinşi de pretutindeni, se vor întoarce câteodată spre bine, luând ca îndrumător ruşinea şi ca sfătuitoare pentru îndepărtare de răutate aversiunea fraţilor serioşi. Căci aceasta a învăţat şi Pavel când a vorbit despre cei care nu lucrau nimic, ci umblau fără rânduială: "pe acela să-l însemnaţi şi să nu aveţi cu el nici un amestec ca să-i fie ruşine".

 

Se cuvine ca ascetul să nu dorească în nici un chip să devină clericul sau superiorul fraţilor

Într-adevăr se cuvine ca ascetul să nu dorească în nici un chip să devină clericul sau superiorul fraţilor. Pentru că boala aceasta este diabolică şi delictul este dovada iubirii de mărire, care este semnul distinctiv al celei mai înalte răutăţi a diavolului. Căci şi acela din această patimă a căzut în mândrie; şi cel care se lasă condus de această patimă suferă la fel cu acela. Ca urmare această patimă pe cei pe care pune stăpânire îi face să devină calomniatori, certăreţi, ponegritori, neruşinaţi, linguşitori, plăsmuitori de neadevăruri, servili peste măsură, josnici, aroganţi şi provocatori de nenumărate tulburări. Căci un asemenea (om) îşi bate joc de cei vrednici şi îi calomniază, iar adeseori se va ruga pentru moartea lor, pentru ca, în lipsa celor buni pentru lucru, voturile să se îndrepte spre el. Va linguşi încă pe cei în drept să avanseze pe cineva cleric şi pentru aceasta va fi servil; dar devine îndrăzneţ faţă de cei mai mici dacă se opun. Aşadar va unelti şiretlicuri, va provoca multe agitaţii şi suspiciuni şi va distruge liniştea sufletului. Şi Dumnezeul păcii va fi alungat, nemaigăsind unde să se odihnească. Cunoscând aşadar paguba, să evităm inconvenientul dorinţei. Dar dacă Dumnezeu va alege pe cineva pentru aceste lucrări, cel priceput ştie cum să procedeze ca să fie recunoscut cel vrednic, fără ca în noi înşine să tindem către aşa ceva, sau să provocăm în suflet dorinţa (aceasta). Căci şi aceasta este o boală foarte grea a sufletului şi îndepărtare de faptele bune.

 

Nu se cuvine să dorim cele bune din vanitate

I

Se cuvine să evităm îndeosebi mândria, care nu ne îndepărtează de la început să reluăm ostenelile (căci astfel răul ar fi mai mic), ci după osteneli ne răpeşte coroanele, şi punând stăpânire pe noi ne împiedică mântuirea; instalează împotriva noastră în apropierea boltei cereşti legiunile ei, ambiţionându-se să doboare virtuţile, care au fost înălţate până la ceruri. Căci după ce vede pe cel care călătoreşte pe drumul pietăţii că şi-a umplut corabia gândirii lui cu felurite virtuţi, atunci pune în mişcare uraganul ei şi se luptă să răstoarne şi să scufunde încărcătura corabiei. Căci după ce a convins gândirea corăbierului împărăţiei de sus să privească spre cele de jos şi spre măririle omeneşti, îndată întoarce în afară toată bogăţia sufletului şi trăgând pe pământ temeliile virtuţilor, provoacă osteneli până la cer de înalte, pentru că face să se ceară de la oameni răsplata pentru ostenelile care au fost împrăştiate, în timp ce trebuia să se privească numai spre Dumnezeu şi la El adunând faptele noastre (bune), de la El să primească răsplata după dreptate. Însă noi am preferat să lucrăm pentru slava oamenilor în loc să urmărim cu zel cele bune pentru Dumnezeu, şi cerem de la oameni răsplata goală a laudei; dar astfel, în mod logic şi pe bună dreptate, pierdem răsplătirile dumnezeieşti, pentru că nu ne-am ostenit pentru Dumnezeu, ci am lucrat pentru oameni. Aşadar, după ce, de la aceştia, în locul răsplăţilor culegem paguba răsplăţilor, ce vom cere de la Dumnezeu pentru care n-am voit să lucrăm deloc? Şi că aceasta este adevărat, ascultă Sfânta Evanghelie, care spune pentru cei care fac lucruri bune, ca să placă oamenilor: "Adevărat grăiesc vouă: îşi iau răsplata lor".

II

Aşadar, să evităm vanitatea, câinele răpitor al bogăţiei sufleteşti, vrăjmaşul agreabil al sufletelor noastre, viermele virtuţilor, jefuitorul cu plăcere al faptelor noastre bune, cel care a uns cu miere otrava înşelăciunii ce-i este familiară şi a întins către cugetele oamenilor paharul aducător de moarte, pentru ca - ştiu - să se îndoape pe nesăturate, din patimă. Căci slava lumească este plăcută pentru cei neinstruiţi. Dar altfel ea pregăteşte pe cei pe care pune stăpânire să păcătuiască cu uşurinţă şi prin judecată dreaptă. Căci cel care doreşte slavă întoarce judecăţile ca să-i fie favorabile; şi aceasta socoteşte el cinstit ceea ce-l face admirat de către primii veniţi. Dacă cei răi şi fără minte admiră răul şi cel lăudat va face, în orice caz, ceea ce crede că aplaudă judecătorii faptelor lui, atunci vanitatea nu este numai omorâtorul faptelor bune, ci şi îndrumătorul către cele rele. Pentru aceasta trebuie să privim către cuvântul drept şi către Dumnezeu, îndrumătorul bun al cuvântului drept, şi să mergem astfel precum ne arată Dumnezeu; iar dacă unii laudă acest drum, să nu socotim lauda lor mare lucru, ca şi cum privim spre un lăudător ceresc, ci numai să ne bucurăm împreună cu ei pentru preţuirea dreaptă a faptelor bune; iar dacă alţii blamează, să nu ne clătinăm deloc, ci să-i compătimim pe aceia care nu ştiu să judece drept şi îndură cel mai înfricoşător întuneric al gândirii.

 

Despre timpul potrivit pentru vorbiri

 

Aşadar, acestea sunt cele ce formează sumarul faptelor pe care nu le-am expus după mărimea propriei lor virtuţi, ci după măsura puterii noastre; însă şi celelalte virtuţi care înfrumuseţează felul obişnuit (de viaţă), cum sunt cuvinte potrivite la timp potrivit şi cu scop folositor, socotesc că este uşor tuturor să le cunoască. Iar cuvinte folositoare sunt discuţiile, la timp potrivit, despre virtute, sau acelea care au în vedere o nevoie existentă şi urgentă sau şi acelea care, într-un fel, tind spre zidirea ascultătorilor; celelalte cuvinte (vorbiri) să fie evitate, ca inutile şi păgubitoare.

 

Ascetul nu trebuie sa încline spre glume

Se cuvine ca ascetul să se abţină de la orice glumă. Căci de multe ori se întâmplă ca aceia care se ocupă cu cele asemenea să se rătăcească de la cuvântul drept, pentru că sufletul se împrăştie în râs şi slăbeşte înţelepciunea şi concentrarea gândirii. Iar adeseori răul după mersul lui ajunge şi la un limbaj ruşinos şi la cea din urmă lipsă de cuviinţă, aşa încât să nu se pună de acord în acelaşi timp cumpătarea sufletului şi înclinarea spre glumă. Iar dacă vreodată ar fi nevoie să se creeze o bună dispoziţie prin cuvinte, ca să se înlăture (uşureze) o durere, cuvântul vostru să fie plin de har duhovnicesc şi dres cu sarea evanghelică, ca să exale parfumul bunei dispoziţii de înţelepciune interioară şi să bucure pe ascultător şi cu destinderea şi cu harul înţelepciunii.

 

Despre bunătate şi în ce mod se formează dragostea

Ascetul trebuie să fie îndeosebi plin de bunătate, fiindcă de duhul bunătăţii sau s-a împărtăşit sau doreşte să se împărtăşească. Şi se cuvine ca cel străin de acest duh să fie asemănat celui care s-a înstrăinat. Iar dacă ar fi necesar vreodată să ne indignăm împotriva superiorului nostru nepăsător, indignarea să fie logică. Pentru că de instrumente cu tăiş se folosesc şi ucigaşii, se folosesc şi doctorii. Unii însă fiindcă mânuiesc instrumentul cu mânie şi cu cruzime, săvârşesc lucruri cu totul absurde, omorând pe semenii lor; în timp ce doctorii, fiindcă folosesc instrumentele tăioase cu raţiune, procură cea mai mare binefacere, căci salvează pe cei aflaţi în primejdie. Astfel şi cel care a învăţat să se indigneze în mod raţional aduce mare folos celui împotriva căruia îndreaptă indignarea lui, fiindcă repară nepăsarea sau răutatea; pe când cel care este stăpânit de patima mâniei, niciodată nu săvârşeşte ceva bun. Din acestea rezultă clar că indignarea la timp potrivit este necesară şi celor care poartă foarte mult grijă de bunătate. Fiindcă şi Moise, care a fost mărturisit ca cel mai blând dintre toţi oamenii, când i-a cerut-o momentul, s-a indignat şi a ajuns la un asemenea punct de tulburare, încât să-şi manifeste indignarea prin uciderea celor din acelaşi neam, o dată când au fabricat viţelul (de aur), altă dată când s-au întinat prin lipirea de Baal-Peor. Aşa încât este posibil ca şi cel blând să se indigneze, aşa cum hotărăşte raţiunea, şi să nu distrugă virtutea blândeţii. Dar ca să rămână cineva inflexibil sau să nu se indigneze, aşa cum este logic, nu însemnează blândeţe, ci inactivitatea naturii. Iar blândeţii îi urmează precum ceva natural toleranţa, pentru că blândeţea este mama toleranţei. Dar în cei cu adevărat blânzi există deopotrivă şi bunătate, însă nu şi în cei care au caracterul distrus, pentru că bunătatea este materia blândeţii. Dar când acestea se combină între ele şi se unesc, formează împreună cea mai bună dintre virtuţi, dragostea.

 

Despre înţelepciune

Înţelepciunea trebuie să fie în fruntea tuturor faptelor; pentru că fără înţelepciune orice, chiar şi ceea ce pare bun, se schimbă în răutate când se face la timp nepotrivit şi fără măsură. Dar când cuvântul şi înţelepciunea fixează timpul şi măsura pentru lucrurile bune , câştigul în folosirea lor este minunat şi pentru cei care dau şi pentru cei care primesc.

 

Despre credinţă şi nădejde

Tuturor întreprinderilor să le premeargă credinţa în Dumnezeu şi să urmeze (însoţească) optimismul, aşa încât cu credinţa să întărim puterea sufletului şi cu optimismul să fim bine dispuşi pentru faptele bune; pentru că fără ajutorul de sus nici urmărirea celor bune din partea oamenilor nu poate fi dusă la capăt, dar nici harul de sus nu vine la cel lipsit de râvnă; dimpotrivă, pentru ca virtutea să fie deplină, trebuie ca ambele să fie unite, adică şi buna dispoziţie omenească şi întărirea care coboară de sus prin credinţă.

 

Despre umilinţă

Pentru toate faptele săvârşite de noi, sufletul să prezinte motivări Stăpânului, socotind logic că, în general, nimic nu se realizează cu propria lui putere. Căci o asemenea dispoziţie sufletească ne inspiră umilinţă. Iar umilinţa este tezaurul virtuţilor. Acestea sunt de la noi pentru tine, cum ar spune cineva, seminţele cuvintelor despre virtute; iar tu, luându-le de aci, să ne restitui multă roadă şi să împlineşti cuvântul înţelepciunii, care îndeamnă să dăm motivări (sfaturi) celor înţelepţi, ca să se facă mai înţelepţi.

 

În câte chipuri iau naştere gândurile rele în suflet

I

Fiindcă am cercetat deja cele despre gânduri, dar n-am distins în câte chipuri încolţesc cugete rele în gândurile bune, am socotit să adăugăm acum şi aceasta, aşa încât cercetarea acestei părţi să fie deplină. Aşadar, există două chipuri potrivit cărora cugetele rele provoacă tulburări în gândurile bune: sau sufletul din cauza propriei lui neglijenţe se înşeală cu privire la lucrurile care nu se cuvin şi se gândeşte la lucruri neraţionale, sau diavolul se străduieşte cu vrăjmaşii săi să-i inspire cu orice chip în minte lucruri neraţionale şi s-o îndepărteze de la contemplarea şi de la cugetarea lucrurilor lăudabile. Aşadar, când sufletul lasă în nelucrare concentrarea şi intensitatea gândirii şi doreşte cele ce se întâmplă să-i iasă în cale, atunci duhul este purtat către lucrurile pe care şi le reaminteşte fără o ordine şi cunoaştere corespunzătoare, şi preocupându-se mai mult cu acestea trece de la rătăciri la rătăciri mai mari şi de multe ori prin gânduri către cele ruşinoase şi necuviincioase în cele din urmă se distruge. Dar neglijenţa de acest fel şi dezordinea sufletului trebuie să le îndreptăm şi să le restabilim cu atenţia mai puternică şi neîntreruptă a minţii şi să întoarcem mintea totdeauna la lucrul prezent prin cugetarea despre lucrurile bune.

II

Iar când diavolul ar încerca să ne atace şi s-ar grăbi să dezlănţuie cu multă violenţă, ca nişte săgeţi înroşite în foc, gândurile lui împotriva sufletului fără grijă şi liniştit, şi să-l ardă pe neaşteptate şi să-l facă să-şi reamintească pentru multă vreme şi stăruitor acelea pe care le-a suferit o singură dată; atunci trebuie ca aceste curse să le primim în faţă cu veghere şi atenţie gata de înfruntare, aşa cum face luptătorul care evită cu o precauţie foarte precisă şi cu iuţeala trupului loviturile adversarilor, şi să oferim în rugăciunile şi în invocările ajutorului de sus sfârşitul războiului şi îndepărtarea săgeţilor. Pentru că aceasta ne-a învăţat-o Pavel, zicând: "Luaţi pavăza credinţei cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului". Aşadar, chiar dacă în timpul acestor rugăciuni ni s-ar sugera închipuiri (viziuni) rele, sufletul să nu înceteze să se roage şi să nu creadă că el poartă răspunderea pentru sugestiile rele ale vrăjmaşului, ca şi pentru imaginaţiile ciudatului scamator; dimpotrivă, să fie convins că imaginaţia cugetelor rele se datorează obrăzniciei inventatorului de răutate şi să redublăm îngenuncherea şi să rugăm pe Dumnezeu să distrugă pentru aceasta bariera rea a cugetelor neraţionale, aşa încât, fără obstacole, cu puterea minţii să treacă îndată şi neîmpiedicat spre Dumnezeu, fără a fi întrerupt vreodată de asaltările amintirilor rele. Iar dacă influenţa păgubitoare a gândurilor ar deveni mai puternică din cauza neruşinării vrăjmaşului, nu trebuie să ne dăm bătuţi şi nici să nu ne oprim la mijlocul luptelor noastre, ci să răbdăm până atunci până când Dumnezeu va vedea perseverenţa noastră şi ne va lumina cu harul Duhului, care pe vrăjmaş să-l pună pe fugă, iar mintea noastră s-o purifice şi s-o umple de lumină dumnezeiască şi să facă în aşa fel încât gândul nostru să slujească lui Dumnezeu cu linişte netulburată şi cu plăcere.

 

Către călugării care vieţuiesc chinovitic

I

Aşadar, am vorbit mai înainte, atât cît a fost posibil, pentru fiecare ascet şi pentru cel care a îmbrăţişat viaţa retrasă, cum, anume, trebuie să exercite sufletul spre ce este bun şi să îndrumeze trupul spre ceea ce se cuvine, pentru ca să poată să imprime în noi pe filosoful (înţeleptul) desăvârşit. Totuşi fiindcă mai mulţi asceţi trăiesc în chinovii (mai mulţi la un loc), unde îndeamnă unul sufletul celuilalt către virtute şi prin compararea faptelor se îndeamnă spre desăvârşire morală, am socotit că este drept să-i îndrumăm şi pe aceştia prin cuvinte. Dar trebuie să cunoască întâi cît de mare şi de important este bunul pe care îl urmăresc şi după aceea să primească îndemnul către acest bun, ca să dovedească bunăvoinţă şi râvnă corespunzătoare importanţei faptului. La început, aşadar, se întorc la bunul după natură, pentru că îmbrăţişează comuniunea şi vieţuirea împreună. Căci comuniune perfectă de viaţă, după mine, există acolo unde nu mai sunt proprietari, contradicţiile de păreri au dispărut, iar orice tulburare şi contestare şi ceartă au fost îndepărtate, şi unde toate sunt comune; inimile, cugetele, trupurile şi acele prin care se hrănesc şi se îngrijesc trupurile, comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, comună este mântuirea, comune sunt luptele, comune sunt ostenelile, comune sunt coroanele, unde mulţi formează unul şi unul nu este singur, ci în mai mulţi.

II

Ce poate să fie egal cu acest fel de viaţă? Ce este mai fericit? Ce este mai preţios decât reunirea şi unirea? Ce este mai plăcut decât combinarea caracterelor şi sufletelor? Oameni de neamuri diferite şi din ţări diferite au acţionat şi s-au unit într-o atât de desăvârşită unitate, încât să poată fi socotiţi un suflet în multe trupuri, şi trupurile multe să apară ca organe ale unui singur cuget. Cel slab la trup are pe mulţi care îl ajută cu bunăvoinţă; cel bolnav şi abătut cu sufletul are pe mulţi care îl îngrijesc şi îl redresează. Sunt deopotrivă robi unul altuia, sunt stăpâni unii altora şi cu libertate de neînvins se străduiesc să-şi dovedească reciproc cea mai desăvârşită slujire, pe care n-a reuşit s-o producă vreo nenorocire de forţă majoră (calamitate), care provoacă multă nelinişte celor care conduc, dar a fost înfăptuită cu plăcere de libertatea de opinie; pentru că dragostea supune pe cei liberi unul altuia, şi asigură libertatea fiecăruia cu alegere personală. Asemenea acestora ne-a voit Dumnezeu dintru început şi asemenea lor ne-a creat. Aceştia ne reamintesc vechiul bun, pentru că trec în umbră păcatul protopărintelui Adam; căci n-ar exista împărţiri şi neînţelegeri între oameni dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în două. Aşadar, aceştia sunt imitatori adevăraţi ai Mântuitorului şi ai vieţii Lui după trup. Căci, precum Acela, formând un tot cu ucenicii, a făcut toate comune şi pe Sine - Apostolilor, la fel şi aceştia, câţi observă desigur cît mai corect buna rânduială a vieţii - imită cu exactitate viaţa Apostolilor şi a Domnului. Aceştia râvnesc viaţa îngerilor, păzind ca şi aceia, cu exactitate viaţa în comun. La îngeri nu există ceartă, nici discuţie, nici contradicţie. Toate aparţin fiecăruia şi toţi înmagazinează pentru ei înşişi toate bunurile. Căci bogăţia îngerilor nu este materie care se descrie, care să se facă bucăţi, dacă ar trebui să se împartă la mai mulţi, ci este creaţie nematerială, bogăţie a minţii.

III

Şi pentru aceasta, bunurile rămân întregi ca ale fiecăruia şi pe toţi îi fac bogaţi deopotrivă, fiind indiscutabil socotite ca o realizare proprie a lor. Căci contemplarea celui mai înalt bun şi posesia celei mai clare dintre virtuţi este agoniseala (comoara) îngerilor, către care este îngăduit tuturor să privească şi fiecare să ia întreaga cunoaştere şi posesie a lor. Asemenea acestora sunt asceţii adevăraţi; ei nu urmăresc cele pământeşti, ei caută cele cereşti, şi toţi, fiecare în parte, dobândesc întreg acest tezaur pentru ei înşişi prin distribuire care nu separă în părţi. Căci este vorba de posesia virtuţii şi de bogăţia faptelor şi de lăcomia vrednică de laudă şi de răpire fără (a provoca) vărsare de lacrimi şi de lăcomia care se încununează, unde cel care nu este harnic este vinovat. Toţi răpesc şi nimeni nu este păgubit şi pentru aceasta pacea este răsplătită (premiată) cu bogăţia. Aceştia răpesc de la înaintaşi bunurile împărăţiei anunţate, pentru că prezintă viaţa lor virtuoasă şi comuniunea lor cu o copie exactă a felului de viaţă şi a situaţiei de dincolo. Aceştia au realizat sărăcia în mod desăvârşit pentru că nu au nimic propriu, ci toate aparţin tuturor. Aceştia au arătat cu înţelepciune cît de mari bunuri ne-a adus întruparea Mântuitorului, pentru că firea dublă a oamenilor, care a fost făcută bucăţi a fost readusă, atât cît a depins de ei, la ea însăşi şi la Dumnezeu. Pentru că acesta a fost, pe scurt, scopul coborârii după trup a Mântuitorului: să readucă firea omenească la ea însăşi şi la El; şi după ce va şterge reaua împărţire în două, să restabilească vechea unire, aşa cum un foarte bun doctor reuneşte prin remedii salvatoare corpul care a fost despărţit în multe părţi.

IV

Am relatat acestea, nu ca să arăt dorinţa mea de glorie şi să înalţ prin cuvinte realizările celor care vieţuiesc chinovitic (căci cuvintele nu au putere atât de mare, încât să laude lucrurile mari, ci mai degrabă să le umbrească prin slăbiciunea expunerii), ci ca să relatez după putere şi să arăt mulţimea şi mărimea realizării. Căci ce ar putea să ajungă la egalitate, prin comparaţie cu acest bun? Pentru că, acolo unde există un tată care imită pe Tatăl ceresc şi mulţi copii care se străduiesc cu râvnă să se depăşească unul pe altul prin acte de condescendenţă faţă de întâistătător, acolo copiii trăiesc în bună înţelegere între ei şi primesc pe tată cu faptele lor virtuoase, fără să atribuie firii cauza vieţuirii împreună, ci pentru că împlinesc cuvântul îndrumător şi păzitor al vieţuirii în comun mai sigur decât firea şi pentru că se ţin uniţi prin legătura Sfântului Duh. Aşadar, cu ce chip din lume ar putea să fie reprezentată puterea (acestei) realizări? Cu nici un chip de pe pământ; singur chipul cel de sus rămâne. Tatăl Cel de sus este calm, fără pasiune, şi El îi atrage pe toţi (numai cu cuvântul). Copiii Tatălui de sus nu sunt întinaţi; curăţenia i-a făcut fii şi pe aceştia. Dragostea uneşte cele de sus; dragostea i-a unit şi pe aceştia între ei. În realitate, însuşi diavolul depune armele în faţa acestei falange, pentru că este insuficient pentru atât de mulţi luptători, care se rânduiesc în ordine de luptă împotriva lui bine înarmaţi şi reuniţi, dar atât de bine strânşi între ei, prin dragoste şi protejaţi de Duhul (Sfânt), ca un baraj, încât nici cea mai mică dintre săgeţile lui nu reuşeşte să se strecoare. Ia aminte, împreună cu mine la lupta cu suflet unit a celor şapte Macabei şi vei găsi că aceştia erau uniţi mai cald. Referindu-se la aceştia, proorocul David a exclamat în psalmi: "Iată acum ce este bun şi ce este frumos decât numai a locui fraţii împreună", şi înţelegea prin "bun", viaţa stimată şi prin "frumos", plăcerea care ia naştere din buna înţelegere şi din unire. Toţi câţi trăiesc această viaţă cu exactitate, mi se pare că imită cea mai înaltă virtute.

Se cuvine ca ascetul să treacă la viaţa ascetică cu examinare hotărâtă, şi despre supunere

Pentru cei care au minte pătrunzătoare, prin expunerea caracteristicilor vieţii ascetice, cuvântul a înfrumuseţat îndrumarea (canonul) vieţii. Dar fiindcă se cuvine ca pentru fraţii mai simpli să fie expuse şi mai clar regulile acestei vieţi, cu referire la fiecare, către aceasta ne vom şi îndrepta acum.

Aşadar, cel care vine la o astfel de viaţă, înainte de toate, trebuie să aibă o gândire fermă şi neclintită şi de nezdruncinat şi o asemenea bună dispoziţie încât duhurile răutăţii să n-o atace şi să n-o schimbe şi să arate perseverenţa martirilor cu tărie de suflet până la moarte; în plus, trebuie să fie ataşat poruncilor lui Dumnezeu şi să fie ascultător superiorilor (stareţilor); căci aceasta este sinteza vieţii (ascetice). Adică, aşa cum Dumnezeu, Care este şi se socoteşte demn să fie numit Tatăl tuturor, cere ascultare absolută de la cei care-I slujesc, la fel şi părintele duhovnicesc între oameni, care adaptează poruncile lui la legile lui Dumnezeu, pretinde ascultare indiscutabilă. Căci dacă cel care se consacră unei lucrări mecanice, care ne este folositoare pentru viaţa prezentă, se supune întru totul tehnicianului şi nu-l contrazice deloc în dispoziţiile lui, nici chiar când acesta ar lipsi puţin din apropierea lui, ci tot timpul este cu ochii la maestru şi primeşte mâncarea şi băutura şi felul de viaţă pe care acela i-l hotărăşte, cu atât mai mult cei care vin să înveţe pietatea şi egalitatea, după ce se conving pe ei înşişi că vor putea să dobândească de la superior (stareţ) această cunoaştere, vor oferi superiorilor disciplină deplină şi ascultare absolută în orice, şi nu vor cere explicaţii pentru porunci, ci vor îndeplini lucrul care li s-a poruncit; dar dacă n-ar şti ceva din cele care contribuie la mântuire, se va îngădui să întrebe şi să înveţe în mod cuviincios şi cu respectul cuvenit. Dar fiecare om trebuie să se străduiască, încât să nu fie înjosită măreţia sufletului prin revolta plăcerilor. Căci, cum ar mai putea sufletul care a fost absorbit jos de plăcerea cărnii, să privească cu ochiul liber spre lumina cu care se înrudeşte şi se înţelege uşor? Pentru aceasta trebuie înainte de toate să exercite cumpătarea, care este paznicul sigur al înţelepciunii şi nu îngăduie gândirii stăpâne să rătăcească ici şi colo. Căci, precum apa ţâşneşte drept spre suprafaţă prin canale sub presiune şi nu poate să se împrăştie aiurea, la fel şi cugetarea oamenilor; căci cumpătarea, ca un canal impenetrabil, care este presat din toate părţile, se va înălţa în cele din urmă, ca din frica de a se mişca, spre dorinţa celor mai înalte, fiindcă nu are unde să se împrăştie. Căci nu este cu putinţă vreodată ca să stea fix cel care a primit de la creator firea de a se mişca fără încetare; iar când este împiedicat să se mişte către cele deşarte, este cu neputinţă să nu urmeze drumul drept al adevărului. Dar cumpătare socotim că însemnează nu numai abţinerea de la mâncăruri (fiindcă aceasta o realizează şi mulţi dintre filosofii elini), ci înainte de toate nedistrarea ochilor. Căci ce folos este dacă te abţii de la mâncăruri, dar mănânci cu ochii pofta adulterului, sau cu voinţa ta asculţi cu urechile strigăte deşarte şi diavoleşti? Nu foloseşte la nimic să te abţii de la mâncăruri, dar să nu te abţii de la aroganţa mândriei şi vanităţii şi de la alte patimi. Într-adevăr, la ce foloseşte să fii cumpătat la mâncăruri, dar să nu te abţii de la gânduri rele şi deşarte? Pentru aceasta şi Apostolul a spus: "Mă tem cu nu cumva să abată gândurile voastre". Aşadar să fim cumpătaţi, de la toate acestea, pentru ca să nu ajungă şi la noi acuzaţia Domnului, că strecurăm ţânţarul şi înghiţim cămila.

 

Nu trebuie să se urmărească întreţinerea de convorbiri cu rudele care trăiesc în viaţa civilă, sau să se poarte grijă de lucrurile acestora

I

Aşadar, se cuvine ca de neamuri şi de prieteni şi de părinţi să fim separaţi cu starea sufletească, aşa cum vedem pe cei morţi că lipsesc dintre cei vii. Căci acela care cu adevărat s-a încredinţat luptelor virtuţii şi a renunţat la toată lumea, împreună cu cele ce îi aparţin ei, şi ca să mă exprim mai deplin, s-a răstignit pe sine, acela a murit pentru lume şi pentru toţi cei din lume, fie că sunt părinţi, fie că sunt fraţi, fie că aparţin rudeniei de a treia sau de a patra sau de o mai îndepărtată treaptă. Aşadar, dacă părinţii se separă de viaţa (lumească) şi îmbrăţişează viaţa copilului, ei sunt rude cu adevărat, dar nu mai ocupă locul de părinţi, ci locul de fraţi. Căci cel mai adevărat părinte, primul, este Tatăl tuturor, iar al doilea după Acela este superiorul (stareţul) vieţii duhovniceşti. Dar dacă neamurile rămîn să păstreze viaţa de mai înainte, ele sunt parte a lumii de care noi ne-am separat şi nu se aseamănă deloc cu cei care au lepădat pe omul trupesc şi au refuzat reconcilierea cu aceştia. Iar cel care acceptă cu sârguinţă prietenia celor din lume, să se îndeletnicească tot timpul împreună cu ei, instalează în sufletul lui, prin întâlnire (convorbire) permanentă, stările sufleteşti ale acelora. Şi atunci, după ce mintea lui a fost cuprinsă din nou de gândirea lumească, îi slăbeşte rezistenţa cea bună, se desparte de gândirea duhovnicească, îi revine în suflet indispoziţia anterioară şi este rănit de cel vrăjmaş, care tulbură viaţa duhovnicească prin rudenia după trup.

II

Aşadar, pentru neamuri să dorim cele mai bune (lucruri), dreptatea, numele bun şi pietatea şi pe acelea pe care noi le socotim cinstite. Căci acestea e bine să ni le dorim şi nouă, ca şi acelora al căror interes este să beneficieze de la noi. Noi însă să ne debarasăm gândurile de grija şi preocuparea pentru aceia. Căci diavolul, văzând că am lepădat orice grijă lumească şi ne îndreptăm bine înarmaţi spre cer, vâră în noi ideea pentru neamuri, ne pregăteşte să purtăm grijă de afacerile lor şi astfel face a gândul nostru să se preocupe cu griji lumeşti; care anume, este averea neamurilor şi dacă este îndeajuns sau lipseşte, care sunt câştigurile pe care le realizează din tranzacţiile lor, şi cît creşte averea lor, care sunt pagubele ce li se întâmplă din împrejurări nefericite ale vieţii şi cu cît se micşorează averea existentă; şi îl face să se bucure de bunăstarea lor, dar să se neliniştească de nereuşitele lor; să aibă împreună cu ei aceiaşi vrăjmaşi (chiar dacă după porunca lui Dumnezeu nu trebuie să avem nici un vrăjmaş), şi se bucură împreună cu prietenii, care nu preţuiesc după cum se cuvine, de multe ori, familiaritatea duhovnicească, dar se bucură chiar de câştigurile nedrepte şi ilegale ale lor şi îşi vâră iarăşi în cuget toate preocupările rele ale problemelor lumeşti, pe care, după ce le-am îndepărtat, le-am primit în gândurile noastre duhovniceşti, şi după ce cultivă din nou în suflet gândirea pământească şi lumească, suprimă pe ascetul lăuntric şi pregăteşte pe curajosul care poartă numai pe deasupra forma ascetului, dar nu mai este deloc preocupat de virtuţi. Iar de multe ori, din cauza interesului (favoritismului) puternic pentru neamuri, ascetul îndrăzneşte să săvârşească şi ierosilie, ca să remedieze nevoia neamurilor. Pentru că toate câte s-au strâns pentru sfinţi, care s-au afierosit pe ei înşişi lui Dumnezeu, sunt socotite şi privite ca sfinte şi adevărate ofrande. Aşadar, cel care îşi însuşeşte ceva dintre acestea devine ierosil (necinstitor de cele sfinte).

III

Aşadar, după ce am cunoscut paguba de nesuportat pe care o provoacă bunăvoinţa faţă de neamuri, să ne îndepărtăm de grija lor, ca să nu fie ea o armă diavolească. Pentru că Însuşi Domnul a oprit legătura şi familiaritatea de acest fel, când n-a îngăduit unuia din ucenicii Lui nici chiar să-şi ia rămas bun de la cei ai casei lui, iar altuia nici să îngroape trupul mort al tatălui său. Aşadar, celui care a vrut să-şi ia la revedere de la neamurile lui i-a spus că: "Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu". Iar celuilalt care a voit să-şi îngroape pe tatăl său, i-a spus: "Urmează-Mi", şi "Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor". Deci, cu toate că amândoi au părut că cereau lucruri foarte raţionale şi foarte drepte, Mântuitorul n-a consimţit şi pentru nimic în lume n-a lăsat pe ucenicii împărăţiei cerurilor să se despartă de El, pentru ca să nu fie abătuţi de înclinarea stărilor sufleteşti pământeşti şi trupeşti şi să facă sau să cugete ceva nedemn de grija înaltă şi cerească; pentru că nu se îngăduie celor ce poartă grija celor cereşti să se îndeletnicească cu lumea, după ce au abandonat-o şi după cuget au devenit supraoameni. Dar dacă cineva ar întreba cum, atunci, legea porunceşte să ne îngrijim de neamuri, spunând: "De cei de un neam cu tine nu te ascunde", şi la fel şi Apostolul: "Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" acestuia îi vom da răspuns scurt, că dumnezeiescul Apostol a spus aceasta pentru cei din lume, care au bogăţie materială şi pot să îndulcească lipsa neamurilor. De asemenea şi legea spune acestea, şi ca să fiu mai scurt, faţă de cei vii, nu faţă de cei morţi, fiindcă cei morţi într-adevăr nu au o asemenea obligaţie.

IV

Dar tu ai murit şi te-ai răstignit pentru toată lumea. Pentru că ai lepădat bogăţia materială şi ai iubit sărăcia, te-ai făcut ofrandă lui Dumnezeu şi ai devenit obiect de preţ al lui Dumnezeu. Deci, ca un mort eşti liber de orice obligaţie faţă de neamuri şi ca un sărac nu ai nimic ca să le oferi. Nici chiar de roadele muncii tale manuale nu-ţi este îngăduit să dispui pentru oameni, pentru că nu mai ai putere nici asupra. corpului tău, ca ofrandă (făcută lui Dumnezeu), ci trebuie să trăieşti numai împreună cu asceţii, pentru că şi aceştia sunt întru totul afierosiţi lui Dumnezeu. Aşadar, cum ţi s-ar potrivi ţie cuvintele care au fost amintite de Sfintele Scripturi? Sau cum nu vei păcătui dacă ai contraveni făgăduinţelor tale cu privire la viaţa ascetică?

 

Nu se cuvine să se separe nimeni de comunitatea frăţească spirituală

I

Într-adevăr şi despre aceasta trebuie să fim încredinţaţi în mod clar, căci cel care a intrat o dată în legătură şi împreună-vieţuire într-o comunitate frăţească duhovnicească nu mai poate să se retragă şi să se despartă de cei cu care s-a legat. Pentru că, dacă oamenii unindu-se adeseori în comuniune chiar de viaţă materială nu pot, din cauza înţelegerilor asupra cărora s-au pus de acord, să se despartă, sau - altfel - cel care ar face aceasta este supus, ca vinovat, la sancţiunile stabilite (de legi), cu atât mai mult cel care s-a angajat la împreună-vieţuire duhovnicească, (angajare) care este de nedezlegat şi veşnică, nu poate să se separe şi să se despartă pe sine de aceia cu care s-a unit. Iar dacă ar face-o, se expune pe sine celor mai grele pedepse de sus ale lui Dumnezeu. Căci dacă o femeie care s-a căsătorit şi are unire trupească cu bărbatul ei, şi ar fi dovedită complotând împotriva lui, se condamnă la moarte, cu atât mai mult se face vinovat pentru separare cel care s-a unit în comuniune duhovnicească, având ca martor şi mijlocitor pe Însuşi Duhul Sfânt.

II

Aşadar, precum mădularele trupului, care sunt unite cu legătură fizică, nu pot să se separe de corp, sau, dacă se separă, ceea ce s-a separat moare, la fel şi ascetul, fiindcă este legat de comunitatea frăţească şi este legat cu legătura Duhului, care este legătură mai puternică decât legătura fizică, nu are dreptul să se separe de ceilalţi cu care s-a legat. Iar dacă ar face aceasta este mort în suflet şi este lipsit de harul Duhului, pentru că a contravenit convenţiei frăţeşti întărită de Acesta. Şi dacă cineva ar spune că unii dintre fraţi sunt răi, - fiindcă n-ar putea să-i acuze, fără îndoială, pe toţi, din moment ce n-au făcut comuniunea cu scop rău, aşa încât toţi să fie răi conform înţelegerii - dacă, deci, ar spune că unii fraţi sunt răi şi din neatenţie dezorganizează binele, neglijează bunacuviinţă, nu observă disciplina care este proprie asceţilor şi pentru aceasta trebuie să se separe de ei, acesta n-a înţeles îndeajuns justificarea pentru separare; pentru că nici Petru sau Andrei sau Ioan nu s-au detaşat de restul Apostolilor din cauza răutăţii lui Iuda, nici alt apostol n-a recurs la această justificare ca motiv ca să se despartă, şi nici n-a fost împiedicat în ascultarea lui faţă de Hristos de răutatea aceluia; dimpotrivă, s-au supus învăţăturii Domnului şi au urmat pietatea şi virtutea, fără ca, desigur, să se îndrepte spre răutatea aceluia. Astfel cel care ar pretinde că a fost nevoit să se despartă de comuniunea duhovnicească din cauza celor răi, n-a găsit bună justificarea pentru nestatornicia lui, ci este pământ pietros, unde, din cauza nestatorniciei cugetului lui, nu poate să prindă rădăcină cuvântul adevărului; şi n-a rezistat în viaţa virtuţii din cauza asaltării micii ispite sau a nestăpânirii patimilor, şi îndată s-a uscat tânărul vlăstar al învăţăturii de căldura mare a patimilor; ci, concepând după propria-i informare pretexte uşoare şi neîndestulătoare pentru apărare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, se înşeală cu uşurinţă şi pe sine. Căci nimic nu este mai uşor (pentru om) decât să se înşele pe sine, fiindcă fiecare se socoteşte hărăzit să-şi fie sieşi judecător, socotind că cele plăcute sunt şi folositoare.

III

Aşadar, un astfel de om care va judeca alături de adevăr, să fie blamat ca făcându-se motiv de sminteală pentru mulţi, adică îndemnând totdeauna cu exemplul lui rău spre râvnirea unor acţiuni asemănătoare şi făcându-se moştenitorul acelui "vai": "Mai bine i-ar fi lui să-i atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în adâncul mării". Căci atunci când sufletul se va obişnui cu îndepărtarea de cele vrednice, se umple cu multă necumpătare, lăcomie şi îmbuibare, minciună şi tot felul de lucru necinstit; şi în cele din urmă se prăpădeşte în prăpastia răutăţii, fiind încercat cu cele mai josnice răutăţi. Aşadar acela care este instituit îndrumător al acestor oameni să aibă în vedere pentru câte suflete se face vinovat de pieire, mai ales atunci când n-ar fi în stare să ia asupra-şi nici răspunderea propriului său suflet. Căci pentru ce unul ca acesta nu imită mai degrabă pe marele Petru şi nu se face pentru ceilalţi exemplu de adevărată credinţă şi de luptă pentru cele bune, aşa încât cu strălucirea luminii faptelor lui şi cei care se găsesc în întunericul răutăţii să fie îndrumaţi spre mai bine? Şi apoi dreptul Noe n-a spus înaintea lui Dumnezeu: trebuie să fug de lume, căci toţi sunt răi, ci mai degrabă a rezistat ca un atlet şi curajos, şi în adâncul răutăţii şi-a păstrat neclătinată pietatea, şi n-a cârtit deloc împotriva lui Dumnezeu, ci cu răbdare şi cu nezdruncinată tărie în luptă cu valurile impietăţii şi-a salvat barca pietăţii. Şi Lot în Sodoma în timp ce se învârtea în mare impietate, nelegiuire şi nedreptate, şi-a păstrat virtutea întreagă, fără să fie abătută în vreo parte de ispitele rele; ci, dimpotrivă, în mijlocul omorâtorilor de oaspeţi, şi a acelora care, dispreţuiau mult şi contraveneau legilor naturale şi-a păstrat neîntinată sfinţenia, el, pe cît i-a fost cu putinţă, a îndemnat la aceasta şi pe alţii, învăţând binele prin fapte înainte (de a-l învăţa) prin cuvinte. Tu, însă, aduci ca pretext neglijenţele fraţilor, fie că sunt reale, fie că sunt inventate de tine, concepând îndepărtarea (apostazia) şi imaginând contravenirea Sfântului Duh, şi pregăteşti calomnierea fraţilor ca perdea pentru răutatea ta şi pentru lenevia ta în ostenelile cele pentru virtute.

IV

Aşa încât, cel care a fost astfel înţelepţit prin exemple, să accepte cu plăcere unirea Duhului, pe care a primit-o când a fost instruit ca prunc în învăţătura cerească. Căci nici nu s-a întâmplat ca unul din degetele mâinii să fi suferit ceva din cele dureroase, şi celălalt s-a şi pregătit să suporte cu curaj tăierea; însă mai întâi va dispărea durerea tăierii şi apoi rămâne el ferm, aşa încât să împlinească pentru corp lipsa degetului care a fost primejduit, iar mâna să nu piardă în întregime membrele ei fizice şi să fie lipsită astfel de rânduiala respectivă, care a fost socotită potrivită şi de natură. Să raportezi acum exemplul la cazul ascetului şi să cercetezi cît de mare durere şi neorânduială provoacă prin tăiere (desprindere) celor cu suflete sensibile şi cum se pregăteşte pe sine ca mort şi rupt de viaţă. Iar că superiorul (stareţul) nu va dori să îndrumeze pe ucenicul lui spre răutate, aşa încât îndrumarea rea a dascălului să devină pentru ucenic pretext de separare şi îndepărtare, să reflectăm, dacă doreşti astfel: Ce este tatăl? şi ce este dascălul? Şi unul şi altul sunt dascăli (pentru copii). Dar unul se roagă şi doreşte cu râvnă cele mai bune pentru copil, iar celălalt le doreşte pentru ucenici. Căci natura părinţilor este să se roage ca fiii lor să devină cît se poate mai buni şi mai înţelepţi, mai cinstiţi şi mai cumpătaţi, aşa încât copiii să realizeze progrese, iar părinţii să se mândrească prin raportarea către ei a virtuţilor copilului. Profesorii (maeştrii) de gimnastică, de altă parte, se îngrijesc ca aceia pe care îi pregătesc să devină foarte curajoşi şi îndemânatici în mod excepţional, aşa încât, pe de o parte, cu forţa corporală şi cu experienţa să lupte aşa cum trebuie şi să câştige victorii strălucite împotriva adversarilor, iar pe de altă parte, lupta lor bine disciplinată să devină un merit clar al maeştrilor. Căci este în firea oricărui dascăl să vrea ca ucenicii lui să-şi însuşească cu toată precizia cele ce i s-au predat. Aşadar, din moment ce astfel este firea părinţilor, cum nu se va ruga şi dascălul sfinţeniei ca ucenicul lui să se dovedească în mod desăvârşit fără răutate şi înţelept în înţelepciunea duhovnicească şi mai ales când ştie în mod clar că după ce ucenicul ajunge astfel, acesta şi de oameni va fi lăudat şi de la Hristos va primi cununi strălucite, pentru că pe ucenicii Lui, sau mai bine pe fraţii Lui, cum prefera Hristos să-i numească, i-a făcut, prin grija Lui, vrednici de familiaritate faţă de El.

V

Dar să analizăm şi celălalt (aspect), anume, dacă ucenicul devine rău din cauza îndrumării lui, ruşinea dascălului, la festivitatea universală a judecăţii, va fi jalnică; şi acesta nu numai că va fi ruşinat înaintea tuturor puterilor cereşti, ci va fi şi pedepsit. Pentru care motiv, deci, s-ar putea ca superiorul (stareţul) să nu vrea ca ucenicul lui să devină cinstit şi îngăduitor? Dar şi după alt chip este nefolositoare pentru dascăl răutatea ucenicului. Anume fiindcă amândoi au înţeles să ducă împreună viaţa comună, ucenicul împărtăşeşte dascălului, primul, roadele răutăţii la care el ar participa, aşa cum şerpii veninoşi trec (descarcă) veninul întâi în cei care îi încălzesc; aşa încât să fie clar din orice punct de vedere, că, - şi din natura lucrurilor şi din folosul pentru cel care învaţă -, acesta va dori şi se va strădui, în orice chip, ca ucenicul lui să devină cinstit şi milostiv. Căci, dacă dascălul este stăpânit de răutate şi perversitate, către acest scop va îndruma şi pe ucenicii pe care îi învaţă; iar dacă, dimpotrivă, este dascăl de virtute şi dragoste, nu cred că el va dori ca ucenicul lui să ajungă la un rezultat opus străduinţelor lui. Aşadar, pentru cel care doreşte să se despartă de felul duhovnicesc (de viaţă) orice justificare ar putea fi socotită dreaptă. Dar s-a arătat că motivul unei asemenea hotărâri a lui (de a se separa) este neînfrânarea patimilor, indiferenţa (lipsa de compasiune) faţă de suferinţe şi uşurinţa şi nestatornicia judecăţii lui. Căci acesta n-a auzit despre proorocul David că "fericiţi sunt cei ce păzesc judecata"; cei care păzesc nu cei care risipesc (suprimă). Aceştia sunt cei care s-au asemănat celor neînţelepţi, care au aşezat pe nisip, adică pe convingere nehotărâtă, temelia zidirii duhovniceşti, pe care o destramă şi o risipesc puţine picături ale ispitelor şi un scurt torent al ascultărilor celui rău (diavolului), după ce a fost distrusă temelia.

 

Despre supunere mai pe larg

I

Am explicat în măsura în care a fost posibil, cum se cuvine să păzească unirea de nedezlegat cel care s-a unit o dată cu modul de viaţă duhovnicesc. Acum vom vorbi din nou despre supunere; mai înainte am relatat lucrurile pe scurt, acum le vom expune mai pe larg şi vom arăta câtă supunere cere cuvântul Scripturii de la asceţi faţă de proiestos, şi de însăşi Sfânta Scriptură mă voi folosi ca să lămuresc măsura acestei (supuneri). Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, porunceşte să se supună tuturor înaltelor stăpâniri, stăpânirilor lumeşti, nu celor duhovniceşti; şi a lămurit aceasta cu cele pe care le-a adăugat, când a vorbit despre dări (impozite) şi despre stăpâniri, şi a explicat că acela care se împotriveşte, şi în cel mai mic lucru, stăpânirii, se împotriveşte lui Dumnezeu. Aşadar, dacă legea dumnezeiască a atribuit atât de mare supunere din partea celor credincioşi faţă de dregătorii lumii acesteia, care au primit autoritate după lege omenească - cu toate că atunci aceştia trăiau nepios -, cît de mare supunere trebuie să arate ascetul faţă de acela care a fost făcut dregător de Dumnezeu şi a primit autoritate de la legile Aceluia? Aşadar, cum nu se va împotrivi poruncii lui Dumnezeu cel care se împotriveşte superiorului (stareţului)? De altfel şi Apostolul porunceşte în mod categoric să ne supunem superiorilor duhovniceşti întru toate, căci spune: "Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi Lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, lucru care n-ar fi spre folosul vostru". Aşadar, dacă lipsa supunerii faţă de normele vieţii ascetice este păgubitoare, trebuie să urmărim ceea ce ne este mai folositor. Căci ceea ce este nefolositor pricinuieşte - ştim - mare pagubă, (dar ) şi energia pentru pocăinţă şi îndreptare.

II

Se cuvine, deci, să râvnim îndeosebi supunerea sfinţilor, pe care au arătat-o ei faţă de Dumnezeu, dacă vrem cu adevărat să arătăm supunere după chipul cel drept, folosind ca îndestulător acest exemplu pentru cazul nostru. Şi să nu socotească nimeni că vrem să întărim supunerea faţă de egumeni, folosind exemple exagerate şi că îndrăznesc să compar în chip nesocotit supunerea faţă de oameni cu supunerea faţă de Dumnezeu. Pentru că n-am recurs să fac o asemenea comparaţie de la mine, ci fiind sprijinit de înseşi Dumnezeieştile Scripturi. Căci ia aminte ce spune Domnul în Evanghelii, când hotărăşte supunere pentru ucenicii Lui: "Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte", şi în altă parte: "Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel care se leapădă de voi, se leapădă de Mine". Iar că ceea ce s-a spus pentru Apostoli, s-a legiferat pentru toţi cei care vor conduce (Biserica), după aceştia, este posibil să se demonstreze cu multe mărturii neîndoielnice ale dumnezeieştii Scripturi şi cu alte dovezi foarte clare. Aşa încât şi noi vom întocmi cuvintele noastre în conformitate cu legile dumnezeieşti, socotind că trebuie să avem supunerea sfinţilor faţă de Dumnezeu ca model al supunerii faţă de proiestoşi.

Aşadar, cum au arătat Sfinţii supunerea lor Stăpânului? Să amintesc pe Avraam care a primit poruncă să-şi lase casa, averea, proprietăţile, neamurile, prietenii şi în plus să dorească cele opuse: înfrânarea, necunoscutul, rătăcirea, sărăcia, temerile, primejdiile şi câte greutăţi urmează pe cei înstrăinaţi, şi că, fără întârziere, el s-a supus şi şi-a părăsit bunăstarea şi liniştea preferând în locul lor oboseala şi rătăcirea.

III

Vezi, deci, pe cel mai desăvârşit ascet, dispreţuitor al oricărei fericiri lumeşti pentru Dumnezeu? Dar, să trecem la cele ce urmează: Într-adevăr, el ocupă Palestina, locul făgăduit de Dumnezeu spre şedere; dar, seceta cuprinzând ţara, s-a refugiat în Egipt, unde şi-a pierdut soţia; însă nu s-a descurajat, nici n-a cârtit împotriva planurilor lui Dumnezeu, socotind acestea ca răsplătiri ale supunerii lui; ci a suportat cu răbdare, nu o singură dată, chiar şi pe aceasta ce i s-a întâmplat din partea regelui gherarilor, (socotită) cea mai gravă dintre toate nedreptăţile. Căci a hotărât, fără ezitare, să se supună lui Dumnezeu; n-a cercetat ce plănuieşte Dumnezeu pentru el, ci cum să dovedească o supunere cît mai desăvârşită şi fără reproş. Cu siguranţă, pentru aceasta a şi avut, în cele din urmă, de la Dumnezeu pe Isaac, care a fost răsplătirea şi darul rugăciunii şi credinţei; dar când l-a văzut pe acesta că a înaintat în vigoarea tinereţii şi că ar procura părinţilor lui bune speranţe pentru succesiunea şi înmulţirea descendenţilor lor, atunci, după atâtea nădejdi, Avraam a primit poruncă de la Dumnezeu să urce pe un munte înalt şi să aducă jertfă lui Dumnezeu pe cel pe care i l-a dat. Atunci a primit acel glas îngrozitor şi sarcina înfricoşătoare şi porunca şi zgomotul peste puterea firii, şi a suportat-o liniştit, fără să-şi piardă raţiunea şi fără să-şi piardă curajul, ci ca şi cum ar fi trebuit să jertfească un oarecare miel, astfel cu mintea liniştită şi netulburată, a purtat jugul ascultării şi a mers cu copilul să împlinească porunca, fără ca, - nici chiar în acest caz -, să comenteze hotărârea lui Dumnezeu sau să-L critice; dimpotrivă a fost atent numai la sine, cum să împlinească, fără vreo lipsă, ascultarea. Astfel şi-a atras şi coroana strălucită şi a stabilit şi pentru toată lumea coloană de sprijin pentru credinţă şi supunere. Fără îndoială ar fi posibil să ne referim şi la ascultarea celorlalţi străluciţi sfinţi ai Vechiului Testament, pentru ca asceţii să înveţe supunerea fără contestare; totuşi, ca să nu lungim prea mult cuvântul, vom îndruma pe fiecare, care doreşte să se înveţe, la studierea Sfintelor Scripturi şi ne vom referi la ucenicii Mântuitorului, arătând cum s-au supus şi cum au poruncit. Iisus le-a spus când se găseau încă la începutul uceniciei şi aşteptau ca, în curând, Stăpânul să domnească şi socoteau că şi ei nu se vor mai osteni deloc, nici nu vor mai fi primejduiţi, nici nu vor mai lucra, ci vor domni cu Hristos şi vor participa împreună cu El la mărirea împărătească şi la supraveghere şi la cinstire. Şi aceasta o dovedeşte Petru dojenind pe Iisus, când le vorbea despre însăşi patima Sa (ce urma să I se întâmple). Căci, spune Scriptura: "Şi Petru, luîndu-L la o parte, a început să-L dojenească, zicîndu-I: Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!", arătând prin aceasta că nimeni nu rămânea în vreun fel în situaţie rea; dar aceasta o dovedesc şi fiii lui Zevedei, când au trimis pe mama lor să roage pe Domnul ca să le facă favoarea de a sta la loc de cinste unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Căci dacă n-ar fi crezut că va domni îndată, n-ar fi îndrăznit să-I ceară aceasta, având în minte scaunul Mântuitorului de-a dreapta Tatălui din ceruri.

IV

Aşadar ce a spus celor care aşteptau şi nădăjduiau acestea? "Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor". Şi în timp ce au auzit un lucru atât de mult opus faţă de nădejdea lor, ei n-au zis: cu alte nădejdi Te-am urmat, şi ce lucruri opuse celor nădăjduite ne porunceşti? Plăcere, (comoditate) aşteptam şi ne trimiţi în primejdii? Cinstiţi am nădăjduit şi la necinstiri ne împingi? Domnie aşteptam, şi ne porunceşti să fim prigoniţi şi să fim slujitori tuturor? Nimic din acestea n-au spus, cu toate că au auzit mai multe şi mai rele decât cele relatate, precum: "Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi vei fi urâţi de toate neamurile, din pricina numelui Meu"; "Încă şi la dregători şi la regi vei fi duşi pentru Mine". Şi în timp ce au auzit toate acestea împotriva aşteptării lor, au aplecat gâtul cu înţelegere, au primit jugul şi au mers cu hotărâre la primejdii, în adunări publice, la dispreţuiri, la lapidări, la loviri cu bastonul, la necinstiri, la răstigniri, la morţi diferite; şi au îndurat toate acestea cu atâta bunăvoie, încât se bucurau şi sărbătoreau în mod fericit, atunci când se învredniceau să fie părtaşi la patimile lui Hristos; căci precum relatează Scriptura: "se bucurau că s-au învrednicit să sufere ocară pentru numele Lui". O asemenea supunere se cere să arate şi ascetul după Dumnezeu faţă de egumen; căci aşa cum s-a arătat mai înainte, Hristos a pregătit pe ucenici ca să imprime oamenilor acest fel de viaţă. Pentru că stareţul (categumenul) nu este nimic altceva decât cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredinţat lui.

V

Şi aceasta o învăţăm de la Însuşi Hristos, când a instituit pe Petru ca păstor, după El, al Bisericii Lui, când i-a zis: "Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? Paşte oile Mele", dar a împărtăşit putere egală tuturor păstorilor şi dascălilor care vor urma după aceştia. Şi dovada acesteia (puterii egale) este că toţi leagă şi dezleagă la fel ca şi acela. Aşadar, precum oile se supun păstorului, îndreptându-se în direcţia pe care le-o arată păstorul, la fel trebuie să se supună şi asceţii, după Dumnezeu, stareţilor (categumenilor), fără să comenteze poruncile când sunt curate de păcat, ci să le împlinească cu toată bunăvoinţa şi râvna. Căci aşa cum cel care creează sau cel care zideşte foloseşte fiecare instrument al artei lui, după voia lui, iar instrumentul nu poate să spună că nu va îndeplini lucrarea pentru care îl mânuieşte artistul, ci se supune mâinii care îl conduce, la fel se cuvine ca şi ascetul, ca instrument care contribuie prin artist la completarea zidirii duhovniceşti, trebuie să se supună în toate în care egumenul socoteşte că nu e bine să conducă el, ca să nu păgubească desăvârşirea lucrării duhovniceşti, neprocurându-şi propria-i trebuinţă. Şi aşa cum instrumentul nu hotărăşte el ce lucrare trebuie să facă în artă, la fel şi ascetul trebuie să nu-şi aleagă singur lucrările, ci să lase dorinţa lui la înţelepciunea şi judecata artistului. Pentru că înţelepciunea stareţului (categumenului) ştie să cerceteze, cît mai exact posibil, caracterul şi patimile şi dorinţele sufleteşti şi să stabilească în mod corespunzător ceea ce îi trebuie fiecăruia. Pentru aceasta se cuvine, într-adevăr, ca nimeni să nu se împotrivească dispoziţiilor lui, ci să fie încredinţat că cunoaşterea şi îngrijirea personală este mai grea decât toate, pentru că din fire există în oameni iubirea de sine şi fiecare om este lipsit de judecată dreaptă din cauza grijii deosebite faţă de sine; în timp ce cunoaşterea şi îngrijirea din partea altei persoane este mai uşoară, pentru că patima iubirii de sine la cei care judecă pe alţii nu constituie piedică pentru o dreaptă cunoaştere (un diagnostic bun). Căci, dacă în sistemul ascetic se pune la temelie această armonie, cu uşurinţă va domni pacea între asceţi şi mântuirea va fi obţinută prin dragostea şi buna înţelegere dintre toţi.

 

Se cuvine ca ascetul să ia asupra sa cu multă plăcere şi lucrările dispreţuite

Se cuvine, deci, ca ascetul să ia asupra sa şi lucrări mai puţin preţuite, cu multă râvnă şi bună plăcere, cunoscând că tot ceea ce se face pentru Dumnezeu nu este (lucru) mic, ci mare şi duhovnicesc şi vrednic de ceruri şi ne procură răsplătiri cereşti. Aşadar, chiar dacă ar trebui să însoţească animalele de povară, care transportă bunurile pentru nevoile comunităţii frăţeşti, nu trebuie să se împotrivească, amintindu-şi de Apostoli, cum s-au supus cu plăcere poruncii Domnului, ca să aducă mânzul (de asin) şi socotind că şi cei pentru care au primit îngrijirea animalelor de povară sunt fraţii Mântuitorului; dar bunăvoinţa şi râvna pentru acestea se referă la Domnul, Care a spus: "întrucât ai făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut". Iar dacă obţine răsplătiri pentru cei mai mici, cu atât mai mult le va obţine pentru cei aleşi, numai să nu socotească slujirea ca pretext al neglijenţei, ci să se aibă în vedere pe sine cu deosebită atenţie, ca să devină folositor şi pentru el şi pentru confraţii lui. Iar dacă ar fi nevoie să îndeplinească vreuna dintre lucrările mai puţin preţuite, să ştie că şi Mântuitorul a slujit pe ucenicii Lui şi n-a socotit (lucru) nedemn să facă pe cea mai dispreţuită dintre lucrări şi că este mare lucru pentru om să devină imitator al lui Dumnezeu, pentru că urcă prin înseşi aceste lucrări umilitoare la înălţimea aceleia pe care o imită. Aşadar, cine ar putea să spună că este umilitor ceva dintre cele pe care le-a făcut Dumnezeu?

 

Ascetul nu trebuie să dorească cinstiri şi demnităţi

I

Ascetul în nici un caz nu trebuie să dorească cinstiri. Pentru că dacă a dorit în această viaţă răsplătirile oboselilor şi faptelor lui, este nefericit din cauza retribuţiei, din moment ce pierde cele veşnice pentru cele trecătoare; iar dacă a preferat ca aici să nu lupte, nu va primi coroane în cer, că se cuvine ca nu numai să nu dorească cinstiri, ci, chiar când i s-ar oferi, să le refuze şi să le îndepărteze, pentru ca să nu devină cinstea de aici micşorarea cinstirii de sus. Căci întreaga viaţă prezentă este pentru lucrări şi lupte, în timp ce cea viitoare este pentru încoronări şi răsplătiri, aşa cum spunea marele Pavel, când era pe punctul să termine viaţa de aici şi să treacă la cea de dincolo: "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De aceea, mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o - nu aici, ci - în ziua aceea, El, Dreptul Judecător". Şi iarăşi Mântuitorul spune: "În lume necazuri veţi avea". Şi din nou, acelaşi Pavel spune că: "prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu". Aşadar, dacă vrei să împărăţeşti în lumea viitoare, să nu doreşti aici plăcere şi cinstire, iar dacă ai avea necaz în lumea aceasta din pricina cuvântului, adică a adevărului, să ştii că vei împărăţi după aceea; căci această răsplată a fost hotărâtă pentru necazul de aici în schimbul binelui. Iar dacă, totuşi, nu vei avea necaz, să nu aştepţi coroane acolo, pentru că n-ai purtat aici luptele şi ostenelile care sunt hotărâte pentru coroane.

II

Aşadar, ascetul să nu dorească sub nici o formă onoruri şi nici să fie primul între ceilalţi. "Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se smereşte pe sine va fi înălţat". Dacă ascetul se va înălţa pe sine, există Cel mare şi puternic Care îl va umili şi poate să-l coboare până la iad; dar dacă se va smeri pe sine, va fi înălţat în chip strălucit şi impresionant, pentru că Dumnezeu înalţă pe cel smerit după puterea ce îi este proprie. Aşadar, ascetule, priveşte în sus la Cel Care înalţă, într-adevăr, bine şi nu deznădăjdui pentru cele prezente; pentru că eşti luptătorul şi lucrătorul lui Hristos, Care te-a format să lupţi toată ziua şi să suporţi arşiţa soarelui toată ziua. Cum, nici nu s-a terminat ziua şi cauţi odihna? Aşteaptă seara, sfârşitul vieţii de aici, pentru ca, venind stăpânul casei să-ţi numere salariile tale. Căci, făcându-se seară, a zis stăpânul viei către îngrijitorul său: "Cheamă pe lucrători şi dă-le plata", şi nu la mijlocul zilei, nici plata la început. Aşteaptă, deci, sfârşitul vieţii şi atunci vei primi salariile după merit. Iar acum să ocupi ultimul loc, pentru ca atunci să primeşti pe cel dintâi.

 

Despre modestie şi simplitate în felurile de mâncare

Într-adevăr ascetul trebuie să nu dorească varietate de mâncăruri şi nici sub falsa aparenţă a cumpătării, schimbarea felurilor de mâncare, pentru că aceasta răstoarnă buna ordine obişnuită şi provoacă tulburări, iar cel care aduce în felul ascetic de viaţă asemenea motive de tulburare se face moştenitorul acelui "vai"; Dar, chiar dacă o asemenea mâncare, cea sărată, preferată de sfinţii părinţi în locul altui condiment, este foarte puţină ca să completeze cina împreună cu apa şi legumele, să nu se invoce ca pretext evlavia vanitoasă, şi să se ceară, - ca şi cum se renunţă la carne -, feluri de mâncare mai alese şi de mai bun gust; dimpotrivă, (ascetul) să moaie pe neobservate o mică bucată de pâine în fiertura de buruieni sărată şi să consume aceasta cu toată mulţumirea. Căci acea bucăţică (de pâine) dacă ar fi aruncată în atâta apă sau în legume, dacă ar fi cazul, nu arată voluptate, ci este în realitate cea mai exactă şi mai aspră cumpătare. Aşadar, lucrurile de acest fel, ascetul pietăţii să nu şi le însuşească, pentru că ne abţinem de la cele asemenea nu ca iudaizanţii, ci evitând săturare deplină din vanitate.

 

Pe cel care tinde spre desăvârşire, ieşirea nu va putea sa-l păgubească

I

Dacă ascetul ar spune că se vatămă prin ieşirile sau prin călătoriile care se întreprind pentru îngrijirea de cele necesare comunităţii, şi pentru aceasta refuză să iasă, el n-a înţeles încă exactitatea ascultării şi nici nu s-a convins că pentru asemenea nerozii, singur faptul (că nu iese) nu desăvârşeşte. Să privească, deci, exemplele sfinţilor, cum au realizat ei ascultare desăvârşită, fără să se împotrivească sau să poarte controversă, nici în cel mai neînsemnat lucru, pentru vreuna din aceste porunci care se îndeplinesc atât de greu, şi să înveţe ascultarea desăvârşită. Dacă totuşi, vreunul se vatămă cu adevărat, să roage comunitatea frăţească să roage pe Dumnezeu pentru el şi el însuşi să ceară de la Dumnezeu cu nădejde nezdruncinată să-l facă instrument puternic şi util pentru toate faptele duhovniceşti şi pentru toate slujirile trupeşti care tind către fapte bune. Atunci şi Domnul, Care priveşte cu bunăvoinţă, fără îndoială, râvna celor care caută binele, va acorda puterea pentru că Însuşi a îndemnat pentru cerere şi a spus aceasta: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi vei afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate, i se va deschide"; iar în alt loc se relatează: "De este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, Care dă tuturor de-a dreptul şi nu înfruntă; şi se va da lui. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială". Şi în toate împrejurările în general, când, fie mintea se găseşte în dificultate pentru ascultare desăvârşită, fie satana împiedică, fiindcă slăbeşte mintea şi împiedică bunăvoinţa, să rugăm pe Dumnezeu folosind acest remediu, să ne dea aptitudinea pentru realizări, să străpungă trupurile noastre cu frica de Dumnezeu şi să facă mintea noastră neclătinată, aşa încât să nu fie stăpânită de dorinţele şi plăcerile trupeşti. Pentru că, atunci când mintea este distrată, dorinţele trupeşti se dezvoltă în suflet şi provoacă diferite tulburări în cugete şi ne fac să devenim lenevoşi în privinţa faptelor bune.

II

Aşadar, să nu refuzăm să-şi aducă fiecare contribuţia lui pentru cerinţele comune şi necesare trupului, ci să rugăm pe Dumnezeu să primim puterea conlucrării. Căci dacă toţi ar refuza, imitând pe înaintaşi, cine va împlini cele necesare (pentru comunitatea frăţească)? Şi într-un alt chip, dintr-un exemplu, merită să ne învăţăm aceasta. Anume, ostaşul care este rânduit de curând într-un batalion nu se străduieşte să întoarcă pe ceilalţi ostaşi către obiceiul lui, ci el se adaptează la felul de viaţă al batalionului. Aşadar, se cuvine ca şi cel care este rânduit în sistemul duhovnicesc să nu dorească să întoarcă pe ceilalţi către felul lui (de viaţă), ci el să-şi adapteze felul lui la moravurile şi rânduielile sistemului (duhovnicesc).

 

Ascetul nu trebuie să aibă îndeletniciri particulare

Ascetul nu poate să se împuternicească pe sine nici pentru moment ca să se îndeletnicească cu lucrurile lui particulare, căci nici un instrument nu poate să fie mişcat fără maestru, nici un mădular al corpului nu poate să fie separat, pentru oricât de puţin, de corpul întreg, sau să fie mişcat împotriva părerii maestrului din lăuntru şi a celui care are supravegherea întregului corp; la fel nici ascetul nu are dreptul să facă ceva sau să lucreze împotriva părerii proiestosului. Iar dacă ar spune că nu poate să îndeplinească cele ce i s-au poruncit, sub motivul slăbiciunii trupului, să încredinţeze stareţului (categumenului) examinarea slăbiciunii lui. Altfel, după ce a luat în considerare şi ceea ce (spune) Scriptura, să se îndemne pe sine spre împlinirea celor poruncite, ca şi cum ascultă ce spune Scriptura: "Nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta voastră cu păcatul" şi: "Îndreptaţi mâinile cele ostenite şi genunchii cei slăbănogiţi".

 

Se cuvine ca proiestosul să distribuie cu bunăvoinţă părintească celor de sub ascultarea sa cele ce li se cuvin

Şi însuşi stareţul (categumenul), ca părinte care poartă grijă de copiii lui adevăraţi, va cerceta nevoia fiecăruia şi va repartiza, după posibilităţi, grija şi îngrijirea corespunzătoare; şi va grupa pe membrul cu adevărat slăbit cu sufletul sau cu trupul, cu dragostea şi cu bunăvoinţa potrivită tatălui.

 

Nu trebuie să se formeze grupări de doi sau trei fraţi în sistemul ascetic

Se cuvine ca fraţii să aibă dragoste între ei, dar să nu formeze prietenii speciale între doi sau trei. Căci aceasta nu este dragoste, ci atitudine şi împărţire şi dovadă de răutate a celor ce se unesc. Căci dacă aceştia ar iubi ce este comun bunei conduite, ar avea dragoste comună şi egală faţă de toţi; dacă însă se separă şi se despart şi formează grupare înlăuntrul grupării, unirea unor asemenea prieteni este rea, îi uneşte vreun motiv străin comunităţii, lucru care este inovaţie potrivnică bunei ordini păstrate. Aşadar, nu trebuie nici prietenii de acest fel să fie îngăduite, nici din sentimentul dragostei să se lege cineva cu fratele care are scopuri josnice şi strică rânduielile bunei conduite comune; însă, în măsura în care toţi stăruiesc în bine, să se împărtăşească fiecare frate şi să fie unit cu toţi. Dar dacă vreunul, care ar dori să se împotrivească stării existente, ar antrena (în cădere) pe un frate, acesta la început să fie sfătuit în taină de către cel care se poartă corect, ca fiind bolnav în gânduri; dacă însă n-ar vrea să se îndrepte (fiind sfătuit) în particular, să mai fie luaţi şi alţi fraţi, mai înţelepţi, cu scopul îndreptării lui, precum spune Sfânta Evanghelie: "iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi". ?Dacă nu ascultă nici de aceştia, boala sufletului (lui) să fie adusă la cunoştinţa proiestosului; şi dacă nici de proiestos nu ascultă, să fie socotit ca un păgân şi ca un vameş?, şi să fie îndepărtat de păstor, ca oaia ce suferă de boală contagioasă, ca să nu împrumute boala şi celorlalţi. Iar dacă nu este vătămat nimeni din exemplul lui rău, numai atunci, şi după o prealabilă instruire, i se va arăta îndelungă răbdare, în nădejdea îndreptării. Dar îndelunga răbdare (intervine) în privinţa lui ca să nu se taie (din comunitate), iar nu ca el să nu fie înţelepţit şi învăţat prin epitimii (usturătoare) canonice.

 

Ascetul nu trebuie să caute să-şi aleagă (după gust) îmbrăcămintea şi încălţămintea

Aşadar, să nu cerem îmbrăcăminte şi încălţăminte alese, ci să preferăm pe cele mai ieftine, pentru ca să arătăm şi în aceasta smerenie şi să nu ne dorim eleganţi şi egoişti şi iubitori de mărire. Pentru că cel care doreşte să fie întâiul este străin de dragoste şi de smerenie.

 

Se cuvine ca proiestosul să potrivească cele rânduite după puterea corpului fiecăruia; şi despre cei care-şi ascund puterea

Proiestosul trebuie să fie atent ca nu cumva să dea porunci peste puterea trupului şi astfel să provoace la contradicţie pe cel care nu este în stare să le îndeplinească. Să cerceteze, deci, ca un tată binevoitor şi cinstit faţă de toţi, puterile trupeşti ale fiecăruia, şi după aceea să împartă şi să fixeze poruncile. Vor primi deci cea mai mare judecată cei care tăgăduiesc puterea reală a trupului, care le-a fost dată de Dumnezeu şi care se poartă cu totul necuviincios faţă de proiestoşi şi nu se supun celor ce le sunt poruncite. Căci dacă pentru proiestos este deosebit de primejdios să ascundă talantul cuvântului şi să nu arate fiecăruia judecata ce va urma pentru păcat, cu atât mai mult este primejdios să suprime şi să ascundă cineva puterea trupului, pe care o primeşte de la Dumnezeu spre folosul comun.

 

Fraţii nu trebuie sa se întristeze când celor mai slabi li se încredinţează ceva mai uşor

Aşadar, fraţii să nu se întristeze şi să nu se indigneze când proiestosul ar repartiza celor mai neputincioşi slujiri corespunzătoare şi i-ar menaja, dacă astfel ar impune nevoia; ci cei mai puternici să menajeze pe membrii mai slabi, care au nevoie de menajare, şi astfel să împlinească dragostea duhovnicească. Căci nici piciorul nu se va întoarce în trup împotriva mâinii, sau s-o constrângă pe aceasta pentru slujirea lui, nici mâna întreagă nu va impune greutatea funcţiunii ei degetului mic; ci fiecare mădular pune în lucrare puterea pe care a primit-o de la natură şi poartă (astfel) până la capăt şi pe (mădularele) cele mai slabe. Păstrându-se această rânduială în sistemul duhovnicesc, se va dovedi că în realitate suntem trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte, pentru că păzim totdeauna armonia legăturii şi unirea cea mai plăcută între noi.

 

Proiestoşii nu trebuie sa dea curaj asceţilor care părăsesc (din nesupunere) propria lor comunitate frăţească, şi pe unii ca aceştia sa nu-i primească în viaţa chinovitică

I

Aşadar, trebuie ca şi proiestoşii grupărilor duhovniceşti, care practică dragostea unul faţă de celălalt şi cei care îşi asumă grija unul faţă de celălalt, să nu anuleze unul hotărârile celuilalt, nici să nu primească simplu şi fără examinare pe fraţii care se despart de ceilalţi. Pentru că aceasta este amestec general şi destrămare şi distrugere a lucrării duhovniceşti. Căci cei mai înţelepţi dintre fraţi, fiind stăpâniţi de frica de Dumnezeu, rămîn cu statornicie în bine, în timp ce aceia mai leneşi şi mai neglijenţi sunt instruiţi şi îndrumaţi spre bine şi de ruşinea din partea oamenilor şi de nevoia ce se impune de oameni. Deci, dacă cel leneş ar vedea că îi este cu putinţă să evite, fără să fie pedepsit, ostenelile ce se impun în felul (de viaţă) pe care şi l-a ales o dată şi să treacă la altul şi să trăiască fără măsură şi cumpătare, va îndrăzni cu uşurinţă, iar cel care îl primeşte pe el cu uşurinţă se face vinovat de pierderea lui. Iar răul acesta, dacă s-ar întinde, de multe ori îndepărtează de drumul drept şi corect şi pe cei care merg bine; şi pierderea tuturor se va îngrămădi la acela care dă motive pentru alunecări. Aşadar, ca să nu se întâmple aceasta, pe fraţii care se îndepărtează (de comunitate) sau să-i sfătuim şi să-i readucem acolo de unde s-au îndepărtat sau, dacă nu ne ascultă, să ne păzim şi să evităm societatea lor şi să îndemnăm la aceasta pe toţi fraţii; aşa încât, fie că aceia se vor înţelepţi ei înşişi din această mustrare şi se vor înapoia la comunitatea lor frăţească şi vor fi îndrumaţi de păstorul pe care-l părăsiseră, fie, dacă aceia persistă în tăgăduirea comunităţii duhovniceşti, alţii, cel puţin, după ce îi văd pe ei cât de dezgustători au ajuns, se vor înţelepţi din exemplele lor şi vor evita să-i imite, îndepărtând ruşinea.

II

Că acestea nu sunt cuvintele mele, ci cuvinte înţelepte ale Duhului, o voi dovedi citând înseşi cuvintele lui Pavel, cu care a pedepsit pe cei neînfrânaţi împreună cu alţii şi a supus la epitimii pe beţivi şi pe ocărâtori; căci spune: "Dacă vreunul, numindu-se frate, va fi desfrânat sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor, cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă". Iar în altă parte se referă la cei care nu lucrează, ci îşi risipesc timpul, şi porunceşte: "Pe cel asemenea să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec". Dar este cu totul clar că cel care violează armoniile Duhului îşi îngăduie lucruri mai rele decât ocărâtorii şi beţivii şi leneşii. Aşa încât bine cere Scriptura să împiedicăm şi să îndepărtăm pe cei care strică buna ordine duhovnicească de societatea celor care o respectă. Numai atunci se cuvine să rămână nemustrată separarea vreunui frate, când s-ar face cu asentimentul proiestosului pentru un oarecare scop.

 

Ascetul care trăieşte în sistemul chinovitic nu trebuie să aibă bunuri materiale proprii

I

Aşadar, se cuvine ca ascetul, care a îmbrăţişat comuniunea duhovnicească expusă mai înainte, să fie liber de orice posesie de bunuri materiale. Pentru că dacă n-ar face aceasta, întâi strică exactitatea comuniunii prin averea lui particulară, şi apoi produce în sarcina lui grave dovezi de necredinţă, pentru că nu crede în Dumnezeu că îi va hrăni pe cei adunaţi în numele Lui şi că nu înţelege cuvintele lui David: "Tânăr am fost şi am îmbătrânit, şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine", fie, adică (pâinile) intelectuale ale minţii, fie cele sensibile cu care se hrăneşte corpul. Căci dacă Hristos se află între doi sau trei adunaţi în numele Lui, cu atât mai mult se află acolo unde adunarea este mai numeroasă şi mai populată. Deci nimic din cele necesare nu ne va lipsi, din moment ce Hristos se află în mijlocul nostru, aşa cum, desigur, nici israeliţii n-au fost lipsiţi de cele necesare în pustie, sau, chiar dacă ne-ar lipsi ceva, ca să fim încercaţi, este mai bine să fim săraci, dar aproape de Hristos, decât să avem toate bogăţiile vieţii şi să fim lipsiţi de comuniunea Lui. Căci averea de acest fel nu vatămă numai în aceasta, ci ne păgubeşte încă mai mult; întrucât cel care se străduieşte să realizeze ceva personal nu pregăteşte nimic altceva decât separarea şi apostazierea; căci dacă n-ar privi spre aceasta, ce doreşte să realizeze, din moment ce ştie că ucenicii lui Hristos cu ajutorul harului Lui aveau totdeauna, din abundenţă, toate cele necesare? Este clar, deci, că unul ca acesta pregăteşte tăierea şi omorârea sufletului lui, că, în schimbul monezilor de puţină valoare, îşi vinde mântuirea, că - să-mi fie îngăduit - devine al doilea Iuda, pentru că începe de la furt (adică de la avere mică) şi ajunge la trădare; pentru că şi el trădează cuvântul adevărului, aşa cum acela (a trădat), desigur, pe Domnul. Căci atunci când rânduiala (canonul) vieţii chinovitice ar hotărî să nu ne separăm de felul de viaţă pe care l-am îmbrăţişat nici să nu realizăm avere personală, nici să nu negociem în vreun fel ceva pe ascuns sau în paguba fraţilor, devenind exemplu rău pentru cei care doresc să se mântuiască, atunci, dacă vreunul ar dispreţui teama de Dumnezeu şi legile Duhului Sfânt, întâi săvârşeşte furt (pentru că furt este averea personală care s-ar realiza în orice mod şi de oriunde), apoi, gândind la apostaziere (îndepărtare şi separare), cum să nu trădeze un asemenea om cuvântul adevărului şi să nu devină al doilea Iuda, trădând, în ce-l priveşte, adevărul? Aşadar, se cuvine ca să evităm, cu orice chip, realizări de bunuri personale, în afară de cele ce aparţin chinoviei, şi să nu păstrăm astfel numai mintea neîntinată, ci să curăţim şi omul lăuntric de toate întinăciunile şi de gândurile necurate şi rele, care înconvoaie lăcaşul lăuntric al Duhului, şi de înşelăciune, prefăcătorie, răutate şi ceartă, care dezrădăcinează dragostea şi îndepărtează pe Dumnezeu din sufletul oamenilor de acest fel. Pentru că, dacă Dumnezeu este iubire, cel care nu are iubire este lipsit de harul dumnezeiesc.

II

Fiecare ascet trebuie să-şi întărească sufletul cu deplină smerenie şi sfinţenie şi promptitudine pentru fapte bune şi astfel să-şi concentreze gândul spre cele prezente, fiind atent ca nu cumva în timpul prezent să nu reuşească să îndeplinească vreuna din voile lui Dumnezeu şi să distrugă puterea acestei vieţi. Pentru că această stare a sufletului ne va elibera de orice formă de instabilitate şi ne va face să urmăm toate cele bune cu pietate şi gândire statornică, instituind în sufletul nostru înainte de toate acestea: că Dumnezeu este bun şi autorul tuturor celor bune, dar în nici un caz autorul răului, şi că noi încă suntem supuşi, ca să fim îndreptaţi, la îngrijire mai aspră. Căci Dumnezeu, ca doctor al sufletelor omeneşti, procură, potrivit cu natura bolilor, putere corespunzătoare medicamentelor, ca să cureţe, când va fi necesar, cea mai adâncă răutate. Aşadar, după ce vom întări aceasta în conştiinţa noastră, să fim recunoscători totdeauna, fiind eliberaţi de neglijenţă, chiar dacă mai suntem încercaţi cu îngrijire mai aspră. Dar răbdarea încercării în ispitiri este semnul distinctiv, în mod excepţional, al puţinor oameni, care urmează exemplul (prototipul) lui Avraam.

Toate câte au fost înfăţişate până acum le-a dăruit harul lui Dumnezeu smereniei minţii mele, ca să vă întăriţi voi, care aţi îmbrăţişat viata chinovitică. Aşa cum a dovedit cuvântul şi a înţeles bine mintea mea, nici un fel de viaţă între oameni nu poate fi aflată, nici mai strălucită, nici mai plăcută, nici mai înaltă decât această viaţă (chinovitică). Dar fiindcă adresăm îndemn, după putere, şi celor care au îmbrăţişat viaţa (pustnică) solitară, iar scopul ambelor categorii de monahi este acelaşi, adică de a fi bineplăcuţi lui Hristos, şi fiindcă învăţămintele pentru ambele (categorii) sunt asemenea, să dăm lectură cuvântului şi pentru aceia; fiindcă este posibil, ca şi de acolo, prin acelaşi cuvânt, să se ajungă la ceva folositor, putând să facă (să apară) mai strălucitoare şi mai frumoasă vieţuirea în acest fel.