De la aparitia lui, monahismul face parte integranta din Biserica, caci el exprima o regula spirituala universala, o valoare normativa pentru fiecare credincios. Calugarii “duc viata apostolica in duhul Evangheliei”; ei nu sunt altceva decat "cei ce vor sa fie mantuiti"; cei care iau in serios chemarea la "unicul necesar" de care vorbeste Evanghelia si pentru aceasta "se fac aprigi in toate" (Sfantul Nil). Nu este vorba decat de adaptarea acestei nazuinte fundamentale la conditiile tuturor si ale fiecaruia.

Dupa cea de a 133-a Novela a lui Iustinian: "viata monahala este ceva sfant". Asceza nu este un sistem de simple reguli morale, ci nevointe care aduc harisme si daruri oricarei vieti crestine, precizeaza Sfantul Chiril al Ierusalimului; Sfantul Vasile cel Mare in Regulile sale, ii compara pe calugari cu "silitorii" din Evanghelie care "iau Imparatia" exprimand astfel maximalismul starii crestine.

Dar asceza Il cauta si Il afla pe Dumnezeu in totala sa neputinta fireasca, recunoscuta si traita ca jertfire libera si fericita. Tehnica luptei ascetice centreaza totul pe aceasta receptivitate deschisa: "Iata, Eu stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. 3, 20). Acest text de inspiratie net euharistica se aplica si liturghiei sau euharistiei interiorizate, permanentei impartasiri. Dupa marii mistici, un crestin nu este decat un biet sarman, un cersetor al harului, dar care descopera ca este Cineva si mai sarman, si mai cersetor ca el, Dumnezeu Insusi, Care cerseste iubirea la usa inimii sale. Crestin este asadar cel ce aude si deschide usa si cina celor doi sarmani devine ospatul Imparatiei.

Sufletul nu ajunge la intreaga lui realitate decat depasindu-se neincetat spre Celalalt, pana cand nu-si mai apartine. Smerenia-ascultare ne face asemenea lui Hristos rastignit, ascultator, si aceasta este renuntarea desavarsita la orice incercare de a deveni proprietar al harului si al Duhului.

Tendinta anticontemplativa introduce o opozitie intre eros si agape si confunda interioritatea cu egocentrismul. Or, pentru Sfantul Grigorie de Nyssa, erosul se deschide in agape si in iubire de aproapele, el este "intensitatea iubirii agape". "Dumnezeu este izvoratorul si al iubirii agape si al erosului; cele doua se completeaza, erosul miscat de Duhul iese in intampinarea iubirii dumnezeiesti, agape. Acest lucru ii ingaduie Sfantului Maxim Marturisitorul sa stabileasca pentru laicii care traiesc in lume o echivalenta cu viata monahala: pentru calugari contemplatia, pentru laicii activi sentimentul neincetat al nevazutei apropieri De altfel, la intrebarea faptuire sau contemplatie, Sfantul Serafim de la Sarov raspunde. "Dobandeste pacea launtrica si o multime de oameni se vor mantui langa tine". Dar marele merit de a fi generalizat si socializat metoda monastica astfel incat fiecare sa-i gaseasca echivalentul, ii apartine lui Nicolae Cabasila, laic si mare liturgist din secolul al XIV -lea. Tratatul sau despre Sfintele Taine poarta semnificativul titlu de Viata in Hristos. El arata in aceasta parte de Taina (sacramentala si liturgica) a Bisericii, inima experientei mistice pentru toti, acest secret de a trai in Dumnezeu, pe care Biserica il ofera tuturor si fiecaruia.

MONAHISMUL INTERIORIZAT UNIVERSAL

Acum putem scoate in relief valorile nepieritoare ale monahismului, capabile sa devina prin interiorizare principii ale intregii vieti crestine. Am putea arata cu usurinta ca voturile monahale de ascultare, castitate si saracie se regasesc in viata fiecarui crestin.

Ascultarea totala fata de Dumnezeu suprima orice suficienta de sine si orice autoritate morala venind de la lume. Cel ce-L asculta cu adevarat pe Dumnezeu stapaneste lumea, este imparateste liber si se bucura deplin de demnitatea imparateasca.

Castitatea se regaseste in structura spiritului si in daruirea ca ofranda sacerdotala a averii si a fiintei, a ceea ce are si a ceea ce este, este lepadarea si consacrarea totala a existentei.

Saracia este acea receptivitate totala a celui sarac fata de planurile lui Dumnezeu, intelegerea lor profetica, cu vointa de a cunoaste si urma numai Cuvantul in lume, cu nazuinta la o singura avere, suflarile Duhului Sfant.

Rugaciunea ca stare permanenta a sufletului, rugaciunea devenita trup, face in mod minunat din orice munca, din orice cuvant, din orice fapta, o rugaciune, semn viu al prezentei lui Dumnezeu, slujire a laudei.

Maximalismul eshatologic este aceasta violenta prin care se ia Imparatia, acest totalitarism al credintei care nu cauta decat unicul schimband lumea in imparatie si dreptatea ei; in lumina Sfarsitului, ei vede si contempla "flacara lucrurilor." Este o atitudine existentiala care tinde catre Cel de pe urma si care nu poate fi decat o asteptare activa, o pregatire a Parusiei. Inca din aceasta viata, omul marturiseste ce a vazut in Dumnezeu. El o face si nu poate face altfel. Acesta este omul-marturisitor, in care Imparatia este deja prezenta si care O vesteste chiar prin tacerile sale.

Din "Taina Iubirii" – Paul Evdokimov