Make your own free website on Tripod.com
ADULTERUL – CADEREA DIN HARUL CASATORIEI

a) Adulterul ca tradare a fidelitatii conjugale. Pacat impotriva fidelitatii, adulterul este caderea din harul casatoriei. Iubirea dintre sot si sotie arc originea in iubirea divina, ea insasi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu fata de lume. Prin iubire sotii sunt in comuniune spirituala cu Dumnezeu. De fapt, nu exista decat o singura iubire, iar celalalte nu sunt dccat fulgurante sau continue participari. Casatoria face din actul iubirii o realitate noua, conferindu-i o structura fundamentala. Totusi, sotii nu poseda iubirca, asa cum poseda alte lucruri, ci o au asa cum il au si pe Dumnezeu. Tocmai din aceasta cauza ca nu exprima o stare fixa, un orizont inchis, o realitate incremenita in imobilitate. In conceptul de iubire personala, care dobandeste in casatorie un caracter de fidelitate, e vorba de o unitate harica data si, totodata, de un proces de daruire si asimilare in necontenita crestere, o viata de continua modelare dupa chipul lui Hristos. E vorba despre o relatie vitala de implinire reciproca a madularelor ce fac parte din unitatea unui intreg pecetluit cu harul casatoriei. Aceasta “nastere din nou" presupune mentinerea iubirii in flacarilc necontenite ale purificarii, implica necesitatea unei asceze. Expcrienta trairii impreuna e situata la nivelul vietii celei mai inalte, caci numai adeziunea la descoperirea tainelor mantuirii poate sa insemne pentru soti o autentica impartasire de lumina. Pana cand casatoria, ca fapt de viata spirituala, intra defmitiv in marele viitor al Imparatiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai afla inca in aceasta lume, in viata conjugala ramane posibilitatea destramarii unirii intemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se savarseste prin adulter. E adevarat insa ca ramane si posibilitatea concilierii celor doi soti in acelasi "trup tainic" care a fost dezmembrat.

Din punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tradare si o apostazie, un rau care incepe in lumea spirituala si tot aici se consuma. Infidelitatea este atragerea vointei unui sot spre neant, o tagaduire a fiintei, a creatiei lui Dumnezeu, o negatie in care este cuprinsa impotrivirea fata de har, caruia vointa razvratirii i se opune cu indaratnicie. Gravitatea acestui pacat nu apare in constiinta sotului tradator in toata amploarea si profunzimea lui, decat atunci cand estc privit din perspectiva efectelor sale ultime, in eternitate. Dintr-un parazit al firii, pacatul adulterului devine o tagada, devine anti-har: Imparatia lui Dumnezeu este astfel respinsa de catre natura cazuta. Sensul iubirii sponsale se refera la biruinta vesniciei, mai bine-zis, la patrunderea eternitatii in timp sau la introducerea temporalului in eternitate, echivaland cu o victorie asupra infernului si a puterilor sale. Dimpotriva, adulterul e o infrangere, o daramare a unui templu. Pacatul se introduce acolo unde a domnit harul si in locul plinatatii dumnezeiesti se casca o prapastie de nefiinta in insasi zidirea lui Dumnezeu, deschizandu-se astfel in viata conjugala portile iadului. Adulterul mai inseamna si dezagregare cosmica, uciderea naturii.

b) Nelegiuirea adulterului privita in continuturile ei. Adulterul este legatura nelegiuita a unui barbat casatorit cu alta femeie decat a sa sau al unei femei casatorite cu un barbat, altul decat sotul sau. Se deosebeste de desfrau, intrucat acesta este un raport nelegiuit intre persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se refera la unirea trupeasca, la consumarea faptului rusinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participa si dorintele rusinoase, imbratisarilc neoneste si chiar, dupa unii, abuzul egoist de corpul partenerului de casatorite. Adulterul poate fi simplu sau dublu, dupa cum numai unul din cei doi soti vinovati este casatorit sau amandoi.

Oricare ar fi forma ei, infidelitatea conjugala este una din crimele cele mai grave care pot murdari constiinta religioasa. Caracterul abominabil al adulterului apare mai ales cand e privit in lumina eternitatii, neavand din acest punct de vedere nimic banal in el. Dar gravitatea lui e marcata si din alte considerente. Calcand in picioare drepturile cele mai sacre inscrise in suflet de Dumnezeu insasi, adulterul, pe cale de tradare si sperjur, rapeste si prostitueaza un trup ce este propietatea altuia, aduce dezolare si ruina in societatea domestica, otraveste izvoarele vietii, dispretuind legile privitoare la propagarea neamului omenesc, corupe bucuriile si satisfactiile paternitatii, ruineaza natura. Dupa toate acestea, nu-i de mirare ca popoarele, care au ajuns consiente de efectele adulterului, chiar acelea care priveau la inceput desfraul ca pe un act indiferent din punct de vedere moral, l-au urmarit si pedepsit fara crutare. (Fenomenele orgiastice, care sunt si ele fapte deosebit de grave, dupa cum am vazut intr-o lucrare anterioara, apartin unui alt registru social), La romani, inaintc de a fi vorba de instaurarea codului lor juridic, pacatul adulterului se pedepsea cu implacabila severitate. August face o legc in carc declara adulterul ca o crima sociala, dictand exilul celor care se faceau vinovati. Mai tarziu, nu se stie in ce epoca, pentru acest pacat a fost prevazuta pedeapsa cu moartea.

c) Sensul adulterului consemnat in Evanghelie. Dupa cuvintele Mantuitorului din predica de pe munte, adulterul distruge insasi relitatea esenta tainica a casatoriei. "Ati auzit ce s-a zis celor de demult: sa nu savarsiti adulter. Eu insa va spun voua ca, oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Mat V, 27-28) Iisus nu se opreste la condamnarea faptului material. Ca totdeauna, cuvantul Sau priveste o intelegere ce urca de la trup la suflet, de la carne la vointa, de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, de la temporal la etern. In dorinta tradarea e deplina, pentru ca ea se refera la un fapt de ordin spiritual. Barbatul nu se uneste doar cu trupul femeii, ci si cu sufletul ei. Daca acest suflet este pierdut pentru barbat, barbatul a pierdut cea mai pretioasa parte din femeia sa, am putea spune ca a pierdut totul. Totul e spiritual. Cine vrea sa se pastreze curat, trebuie sa alunge din sufletul lui umbra oricarei pofte trecatoare. Numeroase texte din Noul Testament condamna adulterul, dar nici unul nu patrunde atat de adanc.

d) Atitudinea fata de adulter in lumea crestina rasariteana. Parintii primelor secole crestine sunt intr-un glas stigmatizind adulterul ca o crima din cele mai grave. Clement Romanul, in Epistola catre Corinteni, numeste adulterul "crima infioratoare" si asemenea lui Parintii bisericesti, in deosebi Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie de Nyssa. Insa consensul lor se intrerupe cand e vorba de stabilit pedeapsa ce trebuie aplicata adulterilor. Ciprian, in Epistola catre Antonian, ne spune ca, inainte de el, unii episcopi nu admiteau deloc pe adulteri la pocainta. El insa admitea ca fiecare episcop ar fi liber sa trateze acest pacat dupa constiinta sa, avand a de seama de hotararea ce o ia numai lui Dumnezeu. Deci disciplina penitentiala a variat in primele trei secole dupa loc si dupa timp. In general insa, aproape toti Parintii socoteau ca adulterii care fac pocainta suficienta sa fie primiti in Biserica, dupa cxemplul pc care il da Sfantul Apostol Pavel cu incestuosul din Corint (1 Cor, V, 5: II Cor 5-1 1). Tertulian se arata mai sever in aceasta privinta, el refuza primirea adulterilor in Biserica. Origen este de acceasi parere si spune ca episcopii care iarta pacatul adulterului si ii impaca pe cei vinovati cu Biserica, depasesc puterea lor sacerdotala. Hipolit se tine cam de acelasi limbaj, ridicandu-se cu severitate impotriva relaxarii pe care o masura a vremii sale o introduce in Biserica. Tot la fel, Sinodul de la Elvira are o atitudine foarte severa cu privire la adulteri, nu le da acces la impartasanie nici chiar in ceasul mortii. Abia episcopul Romei Calist a schimbat aceasta disciplina severa zicand: "Ego et moechinae et fornicaticonis delicta paenitentiae functis dimitto". Aceasta atitudine a luat-o in numelc pacii ce trebuie sa domneasca in Biserica lui Hristos.

Adulterul detine un loc important si in legislatia Imparatilor crestini, putand urmari astfel atitudinea morala fata de acest pacat. Constantin cel Mare a marit pedeapsa cu privire la adulter. Sotul vinovat era pasibil de exil si chiar de pedeapsa cu moartea, iar complicele sau trebuia sa fie decapitat daca era liber si ars daca era sclav. Aceasta legislatie a fost agravata in 339 de fiul lui Constantin, care a interzis apelul contra sentintei si a stabilit impotriva adulterilor pedeapsa rezevata paricizilor. Sub Teodosie, vinovatii erau condusi public intr-un loc de prostitutie. Acest Imparat a prescris sa se grabeasca instructia proceselor dc adulter. Tot influenta crestinismului a tins sa aplice sotului vinovat de adulter o pedeapsa de la care nu avea dreptul sa se sustraga. Din punct de vedere civil, el devine pasibil de pedeapsa cu moartea si numai in cazul in care avea descendenti pana la al treilea grad i se cruta averea. In acelasi timp, legislatia aceasta se arata mai putin severa fata de sotie, care va fi de aici inainte inchisa intr-o manastire vreme de doi ani. Daca dupa acesti doi ani, sotul nu o primea, casatoria era considerata desfacuta, femeia era tunsa si inchisa in manastire pentru restul vietii sale. Manastirea primca averea sa, dupa ce sotul isi lua partea, suma egala cu o treime din zestrea sotiei. Nu avem dovezi ca femeia trebuia sa primeasca lovituri de vergi inainte de a fi inchisa in manastire. Imparatul Leon Filozoful a decretat, la randul sau, ca vinovatilor de adulter sa li se taie nasurile si sa nu se mai poata casatori niciodata. Cu privire la inchidcrca in manastire, a fost adusa o usurare in sensul ca cei doi ani de sedere in manastire nu aduceau si ruperea casatoriei, iar sotia indcpartata putea fi reluata de sot. Totusi, tatal pastra dreptul sau vechi de a pedepsi cu moartea fiica sa vinovata.

e) Condamnarea adulterului de catre canoanele Bisericii Ortodoxe. Din aceste nenumarate dispozitii juridice emise in decursul vremii. Ceea ce e important de a retine nu e rigoarea pedepselor ce s-au aplicat adulterului, ci intentia legiuitorilor de a arata fidelitatea in casatorie ca fiind o norma de viata crestina. Pentru a-si apara credinciosii de primejdiile adulterului, ca si a tuturor formelor pe care le poate imbratisa acest pacat, Biserica Ortodoxa si-a formulat principiile de conduita morala in anumite canoane. Canoanele sunt legi pentru cler si popor, desi nu cuprind in ele insele intreaga lege morala. Prin cuprinsul ei, legea morala crestina e un adevarat univers religios, un organism tainic, ca si Sfanta Biscrica, iar canoanele nu ajung decat in mod partial sa o exprime. Cu toate acestea, numai prin ele se afirma functiile normative ale legii morale. Dintre canoanele care se refera la adulter, amintim canonul 58 al marelui Vasile, care opreste de la Impartasanie 15 ani pe cel care a savarsit acest pacat, precum si canonul 81 al aceluiasi Sfant Parinte care opreste de la cele sfinte pe preotul cazut in adulter. Dar Biserica s-a mai folosit si de anumite legi ale societatii organizate juridic in care a trait, pe care le-a turnat in tiparul unor forme spcciale. Din imbinarea normelor bisericesti propriu-zise sau a canoanelor cu legi de stat au rezultat "nomocanoanele". In nomocanoane sunt cuprinsc cele mai multe dispozitii si pedepse privitoare la adulter, din care reiese cu limpezime adevarul ca Biscrica a tinut totdeauna in mod strict la curatia vietii conjugale.

f) Condamnarea adulterului prin cultul adresat Maicii Domnului. Caderea in adulter are aceeasi gravitate la barbat ca si la femeie, dupa cum am mai spus, neputand vorbi, in gandirea ortodoxa de existenta a doua morale deosebite. Cu toate acestea, pacatul femeii pare a avea un caracter si mai grav, in functie de inaltimea la care a fost ridicata femeia-sotie in crestinism "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai", exclama credinciosii nostri intr-o doxologie, iar intre sfinti, Maica Domnului este considerata "mai cinstita deeat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii". Cinstirea Fecioarei Maria ridica ea insasi sufletul barbatului la inaltimea femeii desavarsite, sfintita de catre Duhul lui Dumnezeu inca de la Bunavestire. In noua alianta a Tainei Casatoriei, sotia este aceea care detine locul pe care Maria il are in Alianta Rascumpararii. Intrucat sensul oricarei "bune vestiri" este si sensul iubirii, femeii-sotie ii revine menirea de a fi preoteasa acestei iubiri. Odata pangarita iubirea nimic nu-i mai poate lua locul. Pacatul specific al femeii devine astfel adulterul. Intr-o veche rugaciune liturgica, credinciosul se adreseaza Preacuratei Fecioare cu aceste cuvinte. "Prin iubirea ta, leaga sufletul meu". Acestea sunt cele mai curate cuvinte pe care mirele le adreseaza in clipele Nuntii alesei inimii sale. Mireasa care-si pierde castitatea isi pierde toata puterea de integrare a sufletului barbatesc in ordinea existentei fericite la care aspira, iar sotia care isi pierde cinstea darama un cult si lasa loc unei inchinari la idoli.

g) Gravitatea infidelitatii conjugale privita social, in mod distinct la femei si barbati. Gravitatea adulterului pentru femei prezinta si alte aspecte, care privesc mai ales laturile comunitare ale vietii omenesti si asupra carora se insista mai mult in zilele noastre. "Orice sot necredincios este un om nedrept si barbar. Dar femeia necredincioasa face si mai mult: ea distruge familia si rupe legaturile firesti. Dand barbatului copii care nu sunt ai lui, il tradeaza si pe el si pe copii, unind perfidia cu necredinta. Nu se poate inchipui pe lume o situatie mai groaznica decat a unui nenorocit care, fara incredere in nevasta sa, nu poate asculta cele mai dulci mangaieri ale vietii, caci imbratisandu-si copilul se teme sa nu imbratiseze copilul altcuiva, dovada rusinii sale si rapitorul bunurilor adevaratilor lui copii. In acest caz, familia devine o societate de dusmani ascunsi, pe care o femeie vinovata ii inarmeaza pe unul impotriva altuia, silindu-i pe toti sa se prefaca cum ca se iubesc. Prin urmare, nu e destul ca femeia sa fie credincioasa, trebuie sa fie socotita ca atare de barbatul ei, de neamuri si de toata lumea". Asadar, accentul de data aceasta se pune pe consecintele sociale ale pacatului savarsit de femeie, pentru care reputatia este tot atat de necesara ca insasi nevinovatia ei. Fara sa aplicam relatiilor de casatorie principiul primordialitatii ordinii naturale, socotind ca unicul scop al unirii dintre barbat si femeie procrearea, suntem constransi sa constatam ca efectele infidelitatii conjugale trec dincolo de raporturile personale ale celor doi soti, in actualitatea vie a realitatii sociale.

Caderea in adulter isi are gravitatea sa si pentru barbati, putand fi urmarita mai ales in configuratia pe care o prezinta moravurile in destramare. Despre adulter s-a spus ca el modeleaza ceea ce pare prea ecxcesiv in ordinea fidelitatii, pentru acei soti pe care o tinerete prea inzvapaiata, sau cel putin lasata totdeauna pe seama unei fantezii capricioase, i-a pregatit prost pentru o credinciosie exacta. Frecventa adulterului la barbati e mult mai mare decat la femei, uneori ajunge pana acolo incat in multe medii, cu toata propovaduirea preceptelor evanghelice, e considerata ca o greseala mica de tot si sotul crede ca e achitat de obligatiile sale daca salveaza aparentele. Aceste aparente pot fi constituite de observarea exterioara a unor obiceiuri si "practici traditionale". Astfel, este admis ca femeia este obligata sa pastreze fata de sot fidelitatea inimii si a trupului, dar sotul se crede despovarat de ele, mai mult, "sotia prudenta nu trebuie sa caute sa cunoasca aventurile sotului ei si e chiar bine sa tina ochii inchisi. Si daca in dauna acestei recomandari ea ajunge sa cunoasca poznele sotului, morala practica ii creeaza obligatia de a rabda, de a ierta si de a lucra ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Din contra, in caz de adulter savarsit de femeie, nimeni nu crede ca barbatul trebuie sa rabde si sa ierte". Morala care pretinde sotului incornorat sa scape de ridicol, sa ceara imediat inlaturarea legaturii nepermise sau sa pedepseasca cu strasnicie pe vinovat, are legaturi organice cu conceptia care face din femeie un simplu partener necesar barbatului in vederea potolirii concupiscentei. Taina iubirii sponsale e redusa la un contract inserat intr-un context juridic, in care partile sunt conditionate de elementele naturii lor specifice.

Invatatura de credinta ortodoxa e vocea ecleziala care atesta continuarea in istoria crestinismului a unei traditii vii si putemice. Aceasta invatatura a vazut totdeauna in adulter o cadere din har. Mai presus de toate a tinut la respectul pentru iubirea care atarna de Taina Casatoriei, pe care n-a schimbat-o niciodata cu un contract al carui statut nu exprima decat obligatii seculare.

Din “Adevarul si frumusetea casatoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan